Haruki Murakami – “In cautarea oii fantastice”

Fascinatia oricarui european pentru Orient este fascinatia omului care nu intelege si nu are cum intelege ceva. Suntem atat de fundamental diferiti noi si ei, incat nu cred ca vreodata globalizarea ne-ar putea nivela, oricat de greu si repetat s-ar apasa tavalugul ei pe grumajii nostri. A, exista cazuri de europeni transformati in asiatici si viceversa, dar cineva care sa le imbine pe amandoua nu prea exista. Asta desi secolul XX a reusit sa aduca nimfomania consumeurismului si in atat de superioara si inexpugnabila pana atunci Japonie.

Haruki Murakami este un autor imbibat de Occident, dat fiind faptul ca a tradus romane americane si a detinut, la un moment dat in viata lui, un bar de jazz. Urme de Truman Capote se vad in stilul lui cam peste tot. Cu toate astea, Murakami ramane japonez in esenta sa. Modul absolut firesc cu care fantasticul apare in actiunea romanului este de-a dreptul deconcertant. Ca de obicei personajul principal este un om mediocru, constient si pe deplin impacat cu propria mediocritate, a carui viata se schimba intr-o singura intalnire.

Cititorii de Murakami vor recunoaste elemente recurente gen Omul Oaie, Hotelul Delphin cel prafuit si mucegait, personajul misterios care are puterea de a face lumea sa se invarta prin niste resorturi secrete. Sfarsitul cartii este insa unul tipic japonez, in fata caruia noi, europenii ramanem la fel de tacuti si intrigati ca in fata celei mai mari opere de caligrafie asiatica. Stim si simtim ca avem in fata un lucru frumos, dar esenta frumusetii lui ramane in alta lume, pe care noi nu suntem in stare sa o percepem pentru ca pur si simplu nu ne-am nascut acolo.