Haruki Murakami – „Kafka la malul marii”

Incep in 14 ianuarie, dupa o pauza de o luna si nu tu urari de an nou, nu tu hotarari si rezolutii, nu tu optimism debordant. Nu. O carte. Ei bine, motivele pentru care am ales sa incep anul 2011 pe blog cu un post despre o carte sunt multe, variate si expuse mai jos intr-un mod cat se poate de aleator:

1. Azi-dimineata am terminat de citit cartea asta si esta inca „aburinda” la mine in suflet.

2. Sunt putin ingretosat de urari si de zaharicale dupa aglutinarea sarbatorilor de iarna intr-un lung vierme consumator de bani, carne de porc, hrusca, veselie indusa.

3. 2011 il simt ca pe un an in care sa-mi prind echilibrul de dupa umeri si sa mi ti-l zvarl inapoi pe sarma unde pana mai de curand dansa de minune (asta apropo de musiu Kafka la care ma voi referi imediat si in detaliu).

4. Si asta-i ultimul, promit. Am multe de scris aici, am chiar un fisier in telefon cu posturi pe care vreau sa le scriu. Dar sunt cam grele pentru un om proaspat intors din vacanta. (Da, si despre asta vreau sa scriu.)

Inapoi la Murakami, insa. In mod ciudat, este una dintre cartile in care fantasticul este cel mai evident pronuntat, dar si cartea care m-a facut sa-l inteleg in totalitate. Fiecare simbol a cazut precum o piesa de puzzle pe o proiectie mentala de-a mea. Fiecare curba, lina sau ac de par, a actiunii a respectat cu mare strictete felul in care este format apetitul meu epic. Totul imbibat din plin cu stilul lui Haruki, pe care l-as manca pe paine, ca sa respect paralela culinara deschisa mai sus.

Si hai sa incep cu asta. Unul din lucrurile care imi plac cel mai mult la Haruki Murakami este felul in care toate personajele stiu sa gateasca simplu si bine. Barbati si femei, tineri si batrani, toti se gasesc, la un moment dat, in bucatarie si prepara ceva. Ni se spune despre preparatul final ca este bun la gust, dar nu este descris niciodata in amanunt. De-aia japonezul asta este singurul scriitor pe care l-am citit pana acum care imi face pofta de gatit.

Cartea este un mit al lui Oedip intors, cu dubluri ce incep la un moment dat sa semene a arcane de carti de tarot. Il avem pe Nakata (Woyzek) cel fericit si sarac cu duhul, care se completeaza de minune pe final cu bad-boy Hoshino. Il avem pe bunul androgin Oshima, hemofilic si hieratic. Plus o intreaga pleiada de pisici vorbitoare, soldati disparuti si psihopompi, pietre cu personalitati multiple, iar deasupra tuturor zambesc capitalist-simbolic Johnny Walker si Colonelul Sanders (KFC).

Nu. Nu e „Alice in tara minunilor”, desi la un moment dat ai putea incepe sa crezi ca e. Prin accesibilitatea simbolurilor, care au acum o tenta mult mai occidentala decat in alte romane de-ale lui, Murakami mi-a dezvaluit in sfarsit felul in care se invart rotitele mecanismului sau creator. Masinaria e perfecta. Iar admiratia mea pentru el a sporit si mai mult.

Este o carte care te face ca, atunci cand o pui la loc in biblioteca, sa-ti freci ganditor falca si sa te intrebi… „Oare eu ce citesc acum?”. Mare carte.

    1. TzR 17 ianuarie 2011
    2. danfintescu 17 ianuarie 2011
    3. cristina 1 februarie 2011
    4. danfintescu 10 februarie 2011
    5. Andy 19 februarie 2011
    6. danfintescu 20 februarie 2011
    7. Andy 20 februarie 2011
    8. andres 24 februarie 2011
    9. Gog Guigou 3 martie 2011
    10. Mihaela 4 martie 2011
    11. danfintescu 7 martie 2011

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.