Haruki Murakami – „Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj”

tsukuruNu cred că există o carte de Murakami pe care să o fi citit mai pe nerăsuflate decât asta. Și nu pentru că ar fi cea mai bună, ci pentru că așteptam cu imensă nerăbdare ceva, un lucru care se întâmplă în toate cărțile lui, și care aici abia se ițește încețoșat pentru o clipă. Despre fantastic vorbesc. Care se infiltrează de obicei în povestea lui aproape pe nesimțite, ca o inundație în timp ce tu dormi cel mai adânc somn. Te trezești la un moment dat într-o altă lume, cu pereții șiroind și cu covoarele plutind în bălți de apă. La fel se întâmplă la Haruki. Un personaj vine obosit acasă, își gătește o cină frugală pe care o mănâncă singur, apoi își toarnă un pahar de whiskey sau își deschide o bere și ascultă un vinil de jazz. Apoi, peste câteva rânduri, omul ăla poate ajunge pe un vârf înzăpezit de munte unde să converseze cu un popândău. Iar asta se întâmplă cu o neverosimilă normalitate.

Dansul ăsta amețitor între realitate și închipuire este redus, în cazul lui Tsukuru, la câțiva pași timizi, abia schițați. Nu. Nu voi spune niciodată că asta e o carte proastă, pentru că nu e. E doar altfel. E… normală. Singurătatea aglomerată a vieții într-un mare oraș, relațiile pasagere și mincinoase ale unei vieți de adult normal, fantezii, frustrări adolescentine neterminate… Toate povestite frumos, cu energia si simplitatea de care doar el e în stare.

Dacă nu ai citit niciodată o carte de Murakami, nu e bine să începi cu asta, la fel cum nu e bine să începi cu „Underground”. Recomand „Dans, dans, dans” sau „Iubita mea, Sputnik”. Dar pentru cei care s-au îndrăgostit deja de felul în care scrie omul ăsta, Tsukuru Tazaki este o delicatesă pe care eu unul n-am putut-o savura, ci am înfulecat-o pe nerăsuflate.