Henry Miller – „Black Spring”

miller

Cu cartea asta m-am luat la tranta. Dupa ce am citit… ba nu! Dupa ce am devorat „Trilogia trandafirie” despre ale carei trei volume am scris aici , aici si aici , am simtit ca mi-ar fi placut mult sa fac cunostinta cu domnul Henry Miller in limba in care si-a gandit cartile. Printre itele traducerii, admirabila de altfel, simtisem pulsand niste aliteratii si calambururi englezesti vioaie care isi pierdeau din stralucire transpuse fiind in alta limba. Asa ca m-am deplasat spre (de ce oare?) atat de saracul raft cu carti in limbi straine de la Carturesti si, dupa indelungi scotociri, am gasit „Black Spring” („Primavara neagra”), despre care nu stiam pe atunci ca face parte din cealalta trilogie a lui Miller, cea „tropicala”, a tineretii.

Nu-mi mai aduc aminte care au fost autorii preferati ai lui Jim Morrison, dar daca nu l-a mentionat pe Henry Miller atunci a fost ori uituc, ori rautacios. Sau doar mi se pare ca solistul de la Doors si autorul „Primaverii” vorbesc aceeasi limba minunata? Visele primite cadou fie de la Morfeu, fiu al lui Hypnos, fie de la cine stie ce substanta inhalata, ingerata, injectata sau alte treburi de-astea cu in-, sunt atotstapanitoare peste acest roman, care de fapt e o lunga poezie despre tot,intrerupta pe ici pe colo de mici insule de actiune. Furios, contemplativ, infiorator de caustic sau molipsitor de vesel, domnul Miller isi foloseste suvoiul neoprit de cuvinte pentru a-ti indesa in suflet starea lui. El ia cuvintele si le face sa danseze in speranta ca vor transmite mai mult decat un ponosit sens, ca vor involbura inimi si minti. Cu mine i-a reusit. Sunt in continuare fanul lui, desi marturisesc cu mana pe inima ca nu a fost usor de citit. Chiar deloc. De ce?

Pai pentru ca atunci cand mintea nu-ti este ocupata cu descifrarea unei informatii sau cu urmarirea firului narativ al uneia sau al mai multor actiuni, atunci cand mintea ta primeste cuvinte-fluturi care nu fac altceva decat sa picteze imagini care se succed in cele mai diverse ritmuri, ei bine atunci ea, mintea insasi, are tendinta sa inceapa sa pluteasca intr-o dulce deriva care se tine ancorata delicat, cu un fir anemic de ata de papiota, de paginile cartii. De multe ori mi s-a intamplat sa ma trezesc din propria-mi reverie nascuta din a „Negrei Primaveri” dandu-mi seama ca ochii imi parcursesera mai departe randuri, insa mintea nu le descifrase. Intoarcerea nu mi-a displacut, insa, niciodata. Nici nu avea cum, doar era in tara de castele de carti de joc pe care un Miller nebun le plimba, le schimba si preschimba dupa bunul sau raul lui plac.

Carevasazica am citit o poezie de 154 de pagini. Si tare mi-a placut.