Si uite-asa, ca orice lucru minunat, se sfarseste “Trilogia trandafirie”. Regretul de a termina o carte buna m-a apucat inca de cand am deschis al treilea volum. Prea era subtire si prea iubeam cu pasiune felul in care scrie omul asta. Noroc ca mai am de citit si alte carti de el, ca altfel o dadeam in tragic, zau asa. Despre Sexus si Plexus am scris deja si va recomand sa cititi acele articole inainte de a-l continua pe cel de fata, nu doar de dragul traficului in plus pentru mine si-al meu blog, ci si intru intelegerea chestiunii asa acum se cade.
E amar “Nexus”. Amar ca o dragoste murdara de prea multe intrebari fara raspuns. Intrebari pe care, la inceput, el le-a privit ca pe niste purici care n-aveau incotro decat sa moara striviti de iubirea fara seaman ce-i purta pe valuri inalte si insorite. Amar ca viata boema dusa prea departe, atunci cand deschizaturile buzunarelor prietenilor devin la fel de subtiri ca zambetul cu care iti refuza cererea de a imprumuta cativa firfirei. Amar precum tortura scriitorului care se chinuie de prea multi ani sa imblanzeasca toate cuvintele care-i tropaie prin suflet mai abitir decat o turma de mustangi.
Partile din viata despre care nu se vorbeste niciodata se transforma incetisor in intrebari negate vehement, apoi isteric. Noptile de asteptare devin nopti de urmarire. Iar adevarul striveste iubirea cu nepasarea satarului care cade pe grumazul condamnatului nevinovat. Pe de alta parte, in timp ce dragostea se scufunda in mocirla, romancierul reuseste in sfarsit sa astearna pe hartie lucrurile in felul in care el le vorbeste. Cautarea a durat mult. Foarte mult. Prea mult. Dar, in cele din urma, suvoiul tasneste cu forta. Intamplator, tot ea, Mona, ii da prilejul sa-si gaseasca vocea de scriitor. De fapt, prilejul este foarte putin important. Sosise momentul.
Visele lui, care devenisera ale lor, ajung sa fie materializate de ea, de Mona, in felu-i specific: cu flamboianta gaunoasa a actorilor cabotini. Ea pleaca in Europa impreuna cu o femeie-androgin, lasandu-l pe “dragul de Henry” prins intr-un New York cenusiu care il strange prea tare. Plecarea ei ii aduce liniste, treptat. O liniste trista, dar, oricum, liniste. Si continua sa scrie cu bucuria copilului care descopera ca a invatat sa mearga pe bicicleta. Insingurarea, lipsa oricaror alte aventuri erotice, depresia… toate arata artistul copt, gata sa-si puna sufletul in pagina.
In “Nexus”, Miller injura iar. Dupa ce in “Plexus” si-a luat o pauza, isi revine in Nexus. De fapt, nu doar injura, ci spune lucrurilor pe nume. Nu-i plac perdelele deloc. Si, oricat de murdar ar fi tabloul vietii pe care il picteaza, omul asta reuseste sa-si mentina umorul fin, ascutit. Primul de care rade este el insusi. Apoi il ia la misto pe larg si atotcuprinzator pe Unchiul Sam si al sau vis.
Intamplarea face sa fi citit Romanul adolescentului miop cu foarte putin timp in urma. Si Eliade, dar si Miller traiesc drama de a descoperi ca un om a scris deja ceea ce ei doreau sa o scrie. Desi cele doua carti, a romanului si a americanului, nu prea seamana de nicio culoare, ei se regasesc in paginile romanului “Un om sfarsit” de Giovanni Papini. De el n-am citit decat “Gog” cand eram un tanar adolescent furios. Acum, insa, sunt extrem de curios. Voi reveni repejor cu amanunte.
Inchei spunand inca o data ca pentru mine Henry Miller este unul dintre autorii pe care ii iubesc. Si nu-s multi din astia. Citindu-l traiesc sentimentul ca, de mi-ar fi dat Dumnezeu har, asa as fi scris si eu.
