Acesta este, dupa cum i-o spune si numele, centrul trilogiei “Rastignirea trandafirie”. Despre primul volum, “Sexus”, am scris aici.
Palmele pe care Miller ti le ardea plesnicios peste obraji in primul volum imbraca acum manusi de satin. Desi cea mai voluminoasa, partea a doua nu contine nicio urma de trivialitate. Nici macar o scena mai deocheata. Poate pentru a arata lumii intregi ca nu din cauza limbajului socant reuseste el sa scrie bine, poate pentru ca si-a dat seama ca are de pictat un tablou si asa prea pestrit, poate pentru ca a scris intr-o faza a vietii lui in care n-avea chef de vulgaritate… cine stie. Cert este, insa, ca acest volum este curat. Bine… curat in comparatie cu primul… Este, totusi, vorba despre Henry Miller.
Actiunea se ramifica in timp pe neasteptate, astfel incat, fara aproape sa te previna, Miller iti da branci din prezent in vis, de acolo intr-un trecut povestit, apoi inapoi in prezent. Chinul lui de scriitor intemnitat in pielea unui mare si prea cult vorbitor creste si da nastere unor meditatii sinuoase, redate, insa, cu aceeasi pasiune din primul volum.
Dragostea dintre el si Mona trece prin incercari care prevad un viitor nu foarte luminos. Desi pana si mizeria iubirii este incarcata de pasiune intre un om care simte prea mult si altul care trebuie sa se minta pe sine ca sa simta ceva. Dar… sa nu anticipam volumul al treilea. Sa ramanem la acesta unde ne scrie un om care este in stare sa se bucure de o bucata de ambalaj pe care vantul i-o sufla in fata la fel de usor cum e in stare sa se scufunde in neagra depresie pentru ca a zarit un pantof de femeie sub un colt de masa de cafenea. Nu, nu e nebun, desi, poate, in ochii stinsi ai cuiva care si-a ucis sufletul, asa ar putea parea. Este pur si simplu un om care simte, care a adunat in el trairi, impresii, momente, pregatindu-se o viata intreaga sa scrie. Iar acum, ca suvoiul a izbucnit, nu e cale de a fi controlat. Il vad ca pe un pictor genial si cocarjat sub greutatea a milioane de schite care, obosit sa le duca in spate, le arunca in jur unei gloate de oameni dintre care putini inteleg ce bogatie le pica in maini.
Miller arunca in viata cu flori sau cu noroi. Ii intinde mana politicos, ca unei doamne rafinate, o carpeste abject precum cel mai violent sot alcoolic isi bate nevasta, i se prosterneaza cu frica naiva a primilor oameni in fata primilor zei. Insa zambetul nu-i piere o clipa de pe buze. El, zambetul, are o mie de nuante, dar este mereu acolo. Pana si cu ochii in lacrimi, Miller continua sa zambeasca.
In cazul in care nu ati citit Sexus, va rog sa nu incepeti cu volumul doi. Nu veti intelege nimic si veti pierde evolutia unui stil studiat cu mare atentie.
In cazul in care nu ati citit postul meu despre Sexus, va comunic pe aceasta cale ca, in cazul in care prin absurd mai considerati ca acest articol are vreo infima urma de obiectivitate: sunt fanul lui Miller, care imi este balsam de suflet si de minte alaturi de Haruki Murakami si Mario Vargas Llosa.
Pe citatecitite gasiti ce-am strans eu.
