Voi continua sa scriu despre cartile pe care le citesc cu tenacitatea plina de firava speranta a detinutului care sapa un tunel de evadare cu o lingurita din aluminiu. De ce incep atat de tragic? Pentru ca e atat de limpede cum articolele despre carti sunt cele mai putin citite dintre toate cele pe care le scriu eu aici… Cu toate astea, insa, din cand in cand, mai primesc cate un comentariu de la cineva care imi spune ca a citit o carte despre care a aflat de la mine. Pentru acea rara bucurie voi scrie, cea de a sti ca am mai convins pe cineva sa deschida o carte. Voi vorbi, pe rand, nu despre una, ci despre trei. Adica “Trilogia trandafirie”.
Henry Miller nu scrie. Trage palme. El este asemeni unui mustang. Un cal salbatic pe care viata l-a prins cu lasoul si l-a varat in tarc. Acolo a incercat sa-l incalece in fel si chip, dar calul, mandru, nu s-a lasat. Asa ca, in cele din urma, vazand ca n-are incotro, viata i-a dat drumul inapoi sa zburde. Si-a zburdat, neica. Suvoiul lui narativ, filonul de aur ce-i zacea in suflet, a fost tarziu descoperit. El insusi povesteste cum prietenii lui il stiau drept om al cuvintelor, pentru ca era un mare vorbitor. Lua cuvintele si le arunca in aer cu dexteritate de jongleur. Le facea sa danseze draceste la mese, inconjurat de convivi. Dar, atunci cand trebuia sa le scrie, se pierdea in fata maretiei ideii de a crea o carte. Miller era un scriitor, toata lumea stia asta, insa un scriitor vorbitor, care atunci cand ii sosea timpul de a scrie o carte se transforma din vrajitor demonic al vorbelor rostite intr-un baietel timid a carui pana abia de zgaria hartia. Toata lumea ii spunea: “Scrie cum vorbesti!” Nu i-a fost usor sa invete sa faca treaba asta, dar cand i-a iesit…
.
“Sexus” este prima carte de Henry Miller pe care am citit-o vreodata. Cam de pe la pagina 50 am stiut ca am mai intalnit un scriitor care se asezase comod in sufletul meu, langa ceilalti doi care pana acum m-au facut sa ma simt fanul lor: Haruki Murakami si Mario Vargas Llosa.
Henry Miller scrie porcos. Nu stiu exact daca o face din fanfaronada (pentru ca la vremea cand scria el, perdeaua de catifea a moravurilor abia incepea sa se dea la o parte) sau pentru a reda cat mai fidel lumea pe care se apuca s-o povesteasca. La urma urmelor, hai sa fim sinceri! Cine NU vorbeste urat?! Scenele narative sunt scrise cu aceeasi vigoare cu care le descrie pe cele explicite de sex. Totul este viu, colorat, spumos si, mai ales, plin de umor. Miller are un bisturiu fin si ascutit cu care opereaza zambete, insa, din cand in cand, se enerveaza si taie cu drujba prin hohote de ras. Ataca orice, insa mai cu seama propria persoana si America in general.
Are cateva mici urme de roman picaresc. Este un soi de Kerouac, insa unul genial. Este povestea scriitorului vagabond, indragostit, betiv si afemeiat care traieste in New York-ul nebun al anilor dintre razboaie.
Cateodata, abandoneaza brusc povestea pentru a se imbata de cuvinte. Eseuri lungi se nasc din gura vreunui personaj sau apar pur si simplu. Sunt atat de delicioase incat nici nu necesita vreo explicatie aparitia lor. Miller a trait vorbind prea mult si scriind prea putin. Acum s-a apucat de scris.
O vreme de-acum incolo, in fiecare zi, pe citatecitite vor aparea zilnic citatele mele preferate din Trilogie.
