Horatiu Malaele – „Rataciri”

Nu ma pot declara un mare fan al lui Horatiu Malaele. Este genul de actor care, atunci cand apare in scena, fie ca are de dat replica spectacolului sau are doar de traversat dintr-un capat in celalalt, ingroapa orice alt suflet care incearca sa-si arate falfairea artistica pe langa el. E mare, imens, are calcatura grea. Pufneste, gaseste cioace, ia fata… ma rog, face in asa fel incat sa fie clar ca el e in centru. Iar daca mai incape cineva pe vreo margine, bine. Daca nu… Paguba si la curte… si la gradina. Poate si in vreun pantalon! (nu va ganditi la prostii, ci la elementele tipice unei scene).

Nu vreau, pe de alta parte, nici sa ma intelegeti gresit. Un actor neinteligent si fara talent n-ar avea resursele necesare sa acapareze scena intr-un mod atat de dictatorial si, mai ales, cu atata lejeritate. Domnul Malaele este unul din cei mai talentati oameni pe care scena romaneasca i-a avut de multi ani incoace. Cu toate astea, nu despre actorie e vorba aici. Nu. Ci despre scris.

In ultima vreme exista destul de multe situatii in viata mea in care sunt nevoit sa astept. Astept atat de mult, incat chiar cred ca am devenit un soi de expert. Ma gandesc serios sa filosofez putin pe tema asta, in curand. Ideea e ca nu mi-e greu sa astept. O fac cu placere, pentru ca asteptarea merita fiecare secunda inmiit. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu cauta feluri de a face clipele de asteptare sa treaca mai repede. Astfel incat am decis ca, de fiecare data cand stiu ca am de asteptat, sa am o carte cu mine. Iar intamplarea a facut ca intr-o seara de vara ce se tara incet ca un marfar pe o linie supraincinsa sa intind mana si sa dau peste „Rataciri” de Horatiu Malaele.

Am zis eu ca voi vorbi despre scriitura lui, insa tot la actorie ma intorc. Doar pentru a va spune ca unul din lucrurile pe care le admir foarte mult la Horatiu Malele este felul in care poate rosti cuvintele. Dragostea lui pentru ele se vede din felul in care, cateodata, ii umplu gura. Par ca se formeaza incet si tot aduna puteri pana cand tasnesc, glasuite cu obida, cu patima, cu chef. Le rosteste cu dragoste. Le creste, le roteste, le albeste sau le coloreaza, le impinge sau le trage, se joaca, le podideste sau le aspreste, le inmoaie si le infurie dupa bunu-i plac, ca un vrajitor.

Paragraful de mai sus trebuie sa lamureasca felul in care cuvintele scrise de el mi-au rasunat in urechile mintii. Nu pot sa citesc ceva scris de el, fara ca toate cuvintele sa se transforme in vorbe. Vorbe rostite. Astfel citita, „Rataciri” devine o carte plina de miez. Cu un umor fin precum zambetul hatru al autorului, te poarta de la sarcasmul gros la adresa criticilor pana la poezii scurte, in rima alba, intr-un zbor sui si desucheat. Am citit cartea in 40 de minute. Si am selectat cate ceva pentru citate citite, un blog de care promit sa ma ocup din nou, cat mai repede.

Nu ma voi opri niciodata de la a va ruga sa cititi carti. Cat despre „Rataciri”, ea va pune la incercare toate nuantele zambetului. De la trist la ranjet. Mie… mi-a placut.

    1. Ionut Milea 27 iunie 2012
    2. rodi 29 iunie 2012
    3. danfintescu 1 iulie 2012
    4. Ionut Milea 1 iulie 2012
    5. danfintescu 2 iulie 2012
    6. Ionut Milea 2 iulie 2012
    7. danfintescu 3 iulie 2012

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.