Ieftina muzică a zilelor noastre

L-am auzit la radio pe domnul Nicolae Manolescu spunând la un moment dat că degeaba ne plângem noi de rezultatele slabe pe care le obțin generațiile actuale de elevi. Ei nu au cum să fie biologic mai proști decât cei din generațiile anterioare. Vina este a profesorilor, care sunt mai slab pregătiți și mai lipsiți de dăruire decât cei din trecut. De ce se întâmplă asta e o altă discuție. Eu scriu despre industria muzicală, deci să revenim.

Citeam zilele trecute un articol din The Washington Post care m-a făcut să mă gândesc la articolul de azi. Zicea acolo că niciodată n-au existat mai mulți fabricanți de chitare ca azi, într-o piață care, în ultimii 10 ani, a înregistrat o scădere a vânzărilor de mai bine de 30%. Asta e mult. Atât de mult, încât unii mai pesimiști se întreabă dacă peste încă un deceniu va mai exista vreun pământean care să-și dorească să zdrăngăne o chitară.

Explicația e mai mult decât evidentă: e mult mai ușor să faci muzică azi decât era în trecut. Să înveți un soft de producție muzicală sau unul de mixat cere mai puțin timp, mai puțină trudă și aproape deloc talent, spre deosebire de orele lungi și grele pe care orice adolescent le petrecea deslușind tainele unui instrument muzical. Și drumul de la stadiul de începător la cel de virtuoz s-a scurtat mult. Adolescenți care stau cu laptopul în brațe și căștile pe urechi timp de câteva luni pot, cu un minim de investiție adițională, să producă muzică de o calitate acceptabilă din punct de vedere tehnic. Același interval de timp poate transforma un pafarist într-un DJ care e în stare să susțină un set live onorabil.

Muzica însăși conține mult mai puține pasaje în care un instrumentist are ocazia să arate lumii întregi cât de meșter e el în a face instrumentul din dotare să sune într-un mare fel, păstrând în acest timp armonia cu ceilalți membri ai trupei de pe scenă. De fapt, stați așa! Care membri? Că acum mulți din ei au fost înlocuiți de sunete înmagazinate în clape, samplere sau pe hardul unui laptop. Plus că loc de improvizație nu prea mai e, pentru că în căștile pe care le poartă trupa de pe scenă în urechi sunt tot felul de elemente ajutătoare care să facă muzica pe care ei o cântă live să sune cât mai aproape de perfecțiune. Doar că ajutorul din căști inhibă până la pieire posiblitatea de a improviza.

Țin minte că, pe vremea când eram în liceu, purtam discuții interminabile despre cine e cel mai tare chitarist din lume. După ce epuizam subiectul ăsta, treceam imediat la ceilalți: basiști, toboșari etc. Nume de guitar heroes precum Slash, Steve Vai, Jimi Hendrix, Eric Clapton sau Santana (încă) nu au nevoie de nicio explicație. Între rockeri, nici Steve Harris, Cliff Burton, Flea, Lars Ulrich, sau Dave Lombardo. Doar că purtătorii acestor nume sunt niște domni care (ăia din ei care mai trăiesc) sunt trecuți binișor de floarea vârstei. Iar în spatele lor nu a apărut niciun moștenitor într-ale gloriei instrumentului.

Astea-s chestiuni evidente, despre care s-a scris mult. Doar că ideea ce-mi zgândăre mie mintea este următoarea: oare oamenii chiar nu mai au nevoie de idoli? Oare chiar să se fi ofilit vraja aia hipnotică pe care o dă un solo sau un dialog muzical improvizat între instrumentiștii de pe scenă? Mie nu prea îmi vine să cred. Impulsurile la care reacționează oamenii nu s-au schimbat deloc. Cei care le generază au descoperit metode mai facile (a se citi și mai ieftine) de a le provoca și… s-au cam lăsat pe tânjeală.

Iar publicul, în cele din urmă, s-a prins. Și, urmând legile de bază ale economiei libere, publicul nu mai e dispus să plătească la fel de mulți bani pentru ceva care nu mai are aceleași costuri de producție. Pe vremea când muzica era „fabricată” în niște studiouri cu aparatură misterioasă, în care trupa se închidea câte o jumătate de an, pe când la concerte existau momente în care piesa pe care o știai tu ajungea să sune cu totul altfel sau să dureze de trei ori mai mult, sau când ochiul semi-neștiutor al omului din fața scenei putea vedea mișcarea fizică prin care se crea fiecare din sunetele pe care le auzea, pe vremea aia muzica era un bun costisitor. Înțelegeai pe ce dai banii.

Azi, când îl vezi pe Skrillex compunând o piesă cap-coadă pe laptopul lui, într-o cameră de hotel sau când, într-un concert, cele mai multe din sunetele pe care le auzi sunt prefabricate și apar la apăsarea unui buton, nu e oare devalorizarea muzicii o consecință logică?

Vă rog să nu mă înțelegeți greșit! Nu am scris un articol în care să deplâng o epocă de aur apusă și să dau cu pietre într-un prezent de căcălică. Muzica de azi e cum e, iar lamentările nu schimbă absolut nimic. Ce încerc să ofer este o posibilă soluție:

Artiștii mari, care se mulțumesc să aibă în spatele lor o trupă de anonimi, ar putea să înceapă să scoată în față instrumentiștii buni. Să-i lase să prindă chip, să-și exprime personalitatea. Echipele din spatele artiștilor ar putea folosi acești instrumentiști ca selling points pentru proiectul lor. Așa se pot întâmpla cel puțin trei lucruri.

  1. Copiii vor avea acces la un vis care acum nu există – să cânte la un instrument ca să fie și ei atât de buni precum X care cântă cu Y.
  2. Când un proiect are mai mult de un star, atunci evident că se justifică valoarea ridicată pe care o pretinde.
  3. Tinerii vor avea ocazia să hotărască singuri dacă mai vor să aibă idoli sau nu. Că eu am impresia că pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă vor sau nu să dispară instrumentistul zeu din peisaj.

Esența muzicii nu are cum să se schimbe niciodată. Ea este cea mai accesibilă formă de magie pe care a avut-o vreodată omenirea. Și nici publicul (precum elevii domnului Manolescu) n-are cum să se prostească. Doar că vrăjitorii s-au cam obișnuit să aleagă mereu calea cea mai ușoară.

sursa imagini: Fine Art America, NEXdaily