În 2015 n-ai voie să lansezi o piesă fără videoclip!

Videoclipul este una din cele mai mari invenții ale industriei muzicale de larg consum. Până la apariția lui, televiziunea nu putea promova produse muzicale (piese sau artiști) altfel decât invitându-i să cânte live într-o emisiune. Omul venea, își cânta bucățica, răspundea cât putea el de bine și haois la câteva întrebări, apoi își strângea jucărelele și pleca acasă. Știu că rețeta asta vă sună cunoscut, pentru că ea încă se practică. E normal. Însă ea vine acum doar ca o parte componentă a promovării prin tv a unei piese noi.

Dacă e să ne luăm după MTV, care din motive lesne de înțeles își arogă dreptul de a fi difuzat primul videoclip din istorie, acesta ar fi al piesei “Video Killed the Radio Star” al trupei The Buggles. Piesă foarte cunoscută încă, deși lansată în formă audio în anul 1979 (acum 36 de ani) și sub formă video la începutul anilor ’80.

Există, însă, tot felul de tentative de videoclipuri în anii ’60 și ’70. Mai jos una dintre primele, cea a lui Neil Sedaka la “Calendar Girl”, un oldie pe care încă îl puteți auzi în cluburle unde se pune muzică veche și DJ-ul are cultură muzicală. În afară de el, dintre numele mari ale muzicii, The Beatles au cochetat cu ideea, la fel și The Doors (poate și pentru că Jim Morrison avea studii de regie).

Dar clipurile nu și-au găsit rostul până când, la 1 august 1981, MTV nu începea să emită cu legendarele cuvinte: “Ladies and gentlemen, rock and roll!”. Și uite-așa, muzica a câștigat un imens teren de joacă. Dacă vă întrebați cum stă România la capitolul videoclipuri, veți rămâne surprinși să aflați că foarte bine. Primul a fost cel al piesei “Andrii Popa” al trupei Phoenix și datează din 1975. La capitolul televiziuni muzicale am început noi mai greu… Da’ și când am început! 🙂

Ce trebuie reținut este că filmarea unui videoclip a rămas, până acum câțiva ani, un demers extrem de costisitor pentru că se foloseau tehnologia și oamenii care realizau filme de lung metraj. Videoclipurile erau, așadar, privliegiul celor “bogați și faimoși”. Doar ei sau newcomer-ii care rupeau norii cu vreun hit aveau dreptul să spere că se vor investi sumele exorbitante necesare pentru ca ei să acceadă la onoarea deosebită de a fi difuzați pe MTV. Pe vremea când m-am apucat de prezentat emisiuni muzicale, adică prin 2000, bugetul unui clip și faptul că acesta era filmat în peliculă constituiau teme de interminabile autolaude. Acum nimeni nu mai pomenește nimic despre bugete, pentru că (în afară de grandioase excepții) majoritatea costă cât o mașină la mâna a treia, din cauza progreselor pe care tehnica video le-a înregistrat în ultima vreme.

Boon. Hai să o luăm binișor spre prezent, că s-ar putea să ne apuce strănutul de la atâta praf al istoriei muzicale. În zilele noastre videoclipurile sunt peste tot. Youtube e un fel de DJ, televiziune muzicaă, radio online și mijloc de comunicare între oameni. Îndrăgostiții își trimit piese unul altuia prin linkuri de Youtube, se postează piesele pe Facebook, se vizionează de pe telefon. Aici ne aflăm în acest moment.

Cu toate astea, există în România patroni de case de discuri care își privesc amical-compătimitor artiștii semnați, artiști pe care ei ar trebui să-i sprijine în delicatul și dificilul demers al transformării unei piese în hit și le zic: “Dragul meu, dacă piesa intră pe radio, îi facem clip.” De parcă i-ar face un mare, imens hatâr bietului artist. Motivul cel mai des folosit pentru această tactică este: “Dacă ne-am apuca să facem videoclipuri pentru fiecare piesă pe care o scot artiștii noștri, am da faliment.”

Astea, dragi artiști, sunt minciuni. Dacă vă veți citi atenți contractele, veți descoperi că ați fost de acord să returnați casei de discuri banii pe care aceasta i-a investit în videoclipul vostru din orice fel de încasări veți avea. În plus, nu cred că e problema voastră faptul că o casă de discuri scoate mai multe piese decât poate promova. Asta e o dovadă de prost management din partea lor, în niciun caz nu e vina voastră. Sunteți liberi să semnați cu cine vreți. De ce toți artiștii semnează în continuare cu aceleași două label-uri este subiectul unui articol la care lucrez deja, dar pentru care mai am de strâns probe și testimoniale. Vă promit însă că voi publica acel articol și că va fi… bombă! Cert este că un om care îți servește scuza de mai sus nu se poate numi un profesionist. Se cheamă, așadar, că omul cu care ai semnat un contract tocmai pentru că el crede în tine ca artist este chiar primul care se îndoiește de valoarea acelui produs, tăindu-i șansa de a exista cu adevărat.

Hai să fim sinceri! Un clip youtube cu o poză sau un lyric video obosit în 2015 ar putea fi comparat cu tentativa de a trimite un SMS de pe un telefon public cu fise. Suntem în epoca în care imaginile de calitate sunt ușor de filmat, procesat, difuzat. Un videoclip de cea mai bună calitate e de multe ori mai ieftin de realizat decât era acum câțiva ani. Iar procesul de ieftinire continuă.

Ok. Știu ce gândiți, mulți dintre voi: “Dar am semnat deja contractul. Acum depind de casa de discuri. N-am ce face.” NU E ADEVĂRAT! Nu vă oprește nimeni să filmați voi înșivă clipul. Cu telefonul. Cu un GoPro. Cu orice. Programe de editare video simpliste se găsesc peste tot pe Internet. Ce trebuie să rețineți însă este că nu filmați un clip care să apară la televizor. Ci unul pentru net. Unul care să facă oamenii să vă dea like/share, care să vă facă pe voi cunoscuți.

Principiul după care trebuie să funcționați nu e: “Vreau să ajung la radio!”. Ci “Vreau să am succes.” Iar radioul nu este altceva decât metoda facilă de a obține succesul. Se poate însă și fără. Pentru că, repet, cele mai ascultate posturi de radio din România sunt cele care difuzează hituri. Ele nu le fabrică, le difuzează! Cum ajunge o piesă hit în 2015? Mai ușor ca niciodată. Cu condiția să nu mai gândim ca în 2000.