Inception

E un film pe care l-am vazut cu detsul de mult timp in urma. Evident ca n-am scris nu pentru ca n-am vrut, ci pentru ca n-am avut timp. Mai ales ca asta nu e genul de film despre care sa arunci un paragraf, doua poante si-un final. Nu, prieteni. Asta e genul de film despre care se poate vorbi mult si bine. Ca despre Matrix. Si uite-asa am dat-o in balta cu analogia de la bun inceput.

Hai sa vedem ce-avem: Cobb vs. Neo (unul cu mari probleme de subconstient, celalalt neted precum expresia lui Keanu Reeves), Ariadne vs. Trinity (mitologica desfasuratoare de fir, care aici il incurca pe Cobb de numa’, putea fi un pic mai sexy si mai ne-emo, oricum, greu rol de asimilat pentru orice actrita de pe lumea asta mare, Ellen Page se descurca acceptabil spre bine vs. Trinity cea sexy, cea luptatoare, cea plina de dreptate, cea fara de care Neo nu poate), mai avem vis indus chimic vs realitate virtuala (visul bate VR-ul, mai ales la faza cu orasul modelat de arhitecta-minune), Rahmengeschichte vs. realitati paralele.

La ultimul versus nu mai pun paranteza, pentru ca de fapt acolea-i cheia intregului complex hipnotic care face din Inception un film genialoid. Conceptul pe care se bazeaza scenariul nu e nou deloc. Are pe el secole de praf. Cate? Pai cam cate de la Novalis pan’ la noi. Romanticii germani sunt cei care au nascocit dracovenia asta a Rahmengeschichte (povestea din poveste), pe care mai apoi au dus-o catre oniric. Pana si-al nostru Eminescu, in Visul, ne ameteste in absintul rascolit al turmentarii unui poet care viseaza ca se viseaza. Ei bine, in film, trebusoara asta chiar ca devine uluitoare. Singura ancora de care te poti tine este modalitatea de revenire dintr-un vis in altul, in intortocheata cale ascendenta catre o realitatea care pare mult prea lipsita de substanta fata de visul in care totul explodeaza. Doar ca, aidoma lui Matrix, realitatea in care revii in cele din urma si pe care ai privit-o ca fiind cea adevarata, se arata a nu fi… Deci e loc si de partea a doua.

In primul rand jos clopul pentru domnul regizor si scenarist Christopher Nolan. Leonardo DiCaprio – actor, dom’le… foarte bun pe roluri din astea. Tom Berenger si Michael Caine, doi batranei cunoscuti cu 40 de replici impreuna, folositi doar ca sa apara cu numele pe afis. E nedreapta tactica asta. Meritau mai mult.