Industria muzicală din România – criza normalității

moartea muzicii

Fețele oamenilor din industria asta a noastră muzicală sunt din ce în ce mai lungi. De la o mare parte a artiștilor până la manageri, impresari și patroni de case de discuri, toți se vaită pe la toate mondenitățurile pe unde se văd că i-a lovit criza aprig. Pe unii chiar mortal. Că nu mai merg cântările ca altă dată, ca s-a dus naibii exportul muzical al României, că nu mai face niciun studio piese cum trebuie, că radiourile nu mai promovează artiști noi, că astrele și stelele, lacrimi și telenovele. Ideea articolului ăstuia mi s-a tot plimbat prin creier după una din discuțiile extrem de vioaie pe care le am, cam rar ce-i drept, cu Cristi Ochiu, unul din jucătorii importanți de pe piața asta, cu care îmi face mereu plăcere să stau de vorbă.

Dragii mei oameni de alcătuiți voi industria asta muzicală a patriei noastre, vă rog să nu vă supărați pe mine, însă situația de azi nu e deloc o criză, ci asta e normalitatea. Iată în continuare cam care ar fi zonele de care voi vă plângeți, când, de fapt, ar trebui să vă bucurați că, poate, muzica noastră a ieșit în sfârșit din batrâna și cvasi-eterna adolescență naivă în care s-a complăcut, nărăvașă și diletantă, atâția ani:

Prea mulți artiști pe cap de locuitor

Calea de la un copilaș cu un calculator până la statutul de „artist” cu o piesă pe radio era, până acum câțiva ani, mult prea scurtă. Playlisturile radiourilor erau doldora de piese ale unor oameni despre care DJ-ii n-aveau cea mai vagă idee, despre care internetul nu oferea mai multe informații decât despre vecinul tău de la parter și despre care nici măcar PR-ul casei lor de discuri nu știa decât așa, cât să umple trei rânduri de bio. Frațior, faptul că o mare parte dintre „artiștii” care la un moment dat sau altul au avut o piesă, ba poate chiar două, pe radio dispare nu este o tragedie. Este cam cel mai bun lucru care se poate întâmpla, pentru că piața era mult prea aglomerată, ceea ce înseamnă că se pierdeau foarte multe oportunități. Prea multe proiecte bune au fost sufocate de inflația de proiecte muzicale ieftine, de duzină.

Prea mulți artiști = prea puțini manageri

Tot inflația asta de produse muzicale a dus managementul din România la o scădere drastică a calităților pe care, hai să fim sinceri, n-a apucat niciodată să le deomonstreze cu adevărat. Fără supărare, dragii mei, dar care este echipa managerială românească în stare să se dea mare cu un proiect pe care să -l fi exportat cu succes adevărat, de unii singuri, până pe „cele mai înalte culmi” ale succesului internațional. Da. Știu. Inna. Dar aici discuția este interminabilă, iar meritele pe care și le asumă toți cei implicați în proiectul ăsta sunt subiect de sfadă în care nu doresc să intru. Oricum, alt exemplu există? Asta ziceam…

Eu cred că una din principalele cauze ale acestei lipse de succes era tot aglomerația de artiști de pe piață. Cei care aveau un nume în business-ul ăsta sau într-unul din domeniile conexe erau asaltați de tot felul de „artiști wanna-be” din toate colțurile patriei, care erau convinși că un manager care s-a dovedit bun pentru un anumit proiect sau care relații solide în breaslă poate suplini toate lipsurile lui. Cei care nu își găseau loc în portofoliul vreunei agenții de succes, recurgeau la Divizia B, cea formată din intermediari regionali (care vindeau artiștii altora la supra-preț în câteva orașe) dornici să intre și ei în categoria managerilor. Oamenilor ăstora le lipsea de multe ori capacitatea de a își ortografia corect și a-și exprima coerent ideile, asta ca să nu mai vorbim de cunoștințele minime despre acest business, care, pentru ei, se rezumau la arta de a se tocmi la telefon.

Așadar, în timp ce ego-ul managerilor capabili se îmbăta cu apă rece, bucurându-se de semnarea a cohorte întregi de „artiști”, fără ca mulți dintre ei să-și dea seama vreodată că nu vor putea niciodată face față muncii pe care toate proiectele astea o presupun, piața de management muzical se aglomera și de tot felul de indivizi dubioși care vindeau niște produse și mai dubioase. Efectul a fost o scădere mare a calității produselor de pe piață. De fapt, nu scădere e cuvântul potrivit, pentru că noi nu am avut niciodată (cu câteva excepții) o piață muzicală de calitate. Termenul potrivit ar fi stagnare.

Perioada în care muzica românească a fost vizibilă la nivel mondial, era „popcorn” adică, ar fi putut rodi cu siguranță proiecte coerente și de succes internațional dacă artiștii care, ca prin minune, au reușit să fie licențiați și difuzați afară ar fi beneficiat de maximum din atenția și resursele financiare ale echipelor lor de management. Pe când așa, s-au pierdut cu siguranță multe oportunități excelente doar pentru că oamenii de la butoanele artiștilor erau pur și simplu prea sufocați de treabă pentru a sesiza și profita la maxim de oportunități.

Prea multe cluburi pe cap de locuitor

De ce România a avut atât de multe cluburi este un subiect pe care îl voi aborda într-un alt articol, pentru că mai am de cercetat câteva chestii. Cert este faptul că numărul de cluburi care organizau concerte ale unor artiști români era mult mai mare decât ar fi putut vreodată suporta piața. Asta a dus la o situație extrem de ciudată, care a durat atâta vreme cât patronii de club au avut bani. Concurența pe acest segment era atât de mare, încât organizarea de evenimente a devenit principala armă de departajare. Cunosc cazuri în care cluburi concurente din același oraș au licitat pentru același artist în aceeași dată până la dublul și chiar triplul prețului de listă. Din păcate lucrul ăsta s-a întâmplat pentru că foarte mulți oameni care n-au nicio legătura cu business-ul administrării unui club și-au deschis astfel de afaceri pe care au preferat să le conducă singuri, deși nu se pricepeau deloc la asta. Această nefirească stare de fapt a avut trei consecințe clare și nefaste pentru industria muzicală:

1. Pentru cluburi

Fiind prea multe, foarte multe cluburi cu potențial sau cu tradiție au ajuns să dea faliment nu pentru că ar fi fost urâte sau prost manageriate. Ci pentru că au fost pur și simplu sufocate de concurență.

2. Pentru imaginea si perceptia artistilor

Faptul că toți artiștii României aveau o proporție covârșitoare a concertelor lor în cluburi a dus la un amestec foarte ciudat: artiștii buni puteau fi văzuți pe afișe lângă niște iluștri necunoscuți pe geamul ușii de la intrare a aceluiași club. Mă iertați, dragii mei, însă nu noi am inventat apa caldă. Uitați-vă un pic peste gard, la cei care fac bani din muzică de niște ani buni. La ei artiștii mari NU cântă în club. Aproape niciodată.

De ce? E simplu: clubul presupune o altfel de relație cu publicul. Ești mai aproape. Prea aproape. Artiștii mari nu merg la aceeași toaletă cu publicul. Nu cântă pe o scenă mică la 10 cm de cei mai apropiați spectatori. Nu pot fi fotografiați cum se așează la masă desfigurați de oboseală după un show. Ei sunt intangibili. Oamenii vin de la mulți km pentru a vedea un artist mare. Un concert al unui astfel de artist e un eveniment, iar una din caracteristicile unui eveniment este că se întâmplă rar. În cluburi, show-ul artistului este condiționat de costuri și spațiu. Un artist mare e mare pentru a justifica o investiție serioasă în show. Un artist mare care cântă într-un club este similar cu un mare fotbalist care este obligat să joace în Divizia D la vârsta la care și-a atins maximum de potențial. E ca și cum i-ai duce lui tata socru’ porcul de Crăciun cumpărat la târg cu un Lamborghini. (în această a doua comparație artistul e mașina, ca să nu existe dubii. 🙂 )

3. Pentru artiști în sine

Artiștii s-au obișnuit să cânte mult pe bani puțini. Ăsta nu e un lucru rău pentru un artist începător. Dar cei mai de seamă artiști ai unei țări cu o industrie muzicală normală n-ar fi niciodată de acord să cânte în fiecare weekend. La noi, artiștii se spionează unii pe alții pe Facebook și râd zeflemitor când văd un coleg de breaslă care pune poze de-acasă în weekend. Este (sau era) aproape de neconceput să nu ai un minim de 4 concerte pe lună. Ritmul ăsta de activitate nu permite publicului să simtă că îi e dor de tine.  Iar pe tine, ca artist, te face să te plafonezi mai repede decât ai putea vreodată crede.

4. Pentru bookeri

Impresarii primeau de multe ori solicitări de la cluburi care le cereau orice, da’ să fie ceva nou. În momentul în care un club face două concerte pe weekend înseamnă că rulează 8 artiști pe lună, adică 96 pe an!!! În epoca de aur a cluburilor, acest rulaj era obișnuință pentru destul de multe din ele. Astfel încât impresarii puteau vinde ciurucuri, pseudo-proiecte muzicale care nu făceau, de fapt, doi bani, doar pentru că patronii de club erau disperați să pună pe afiș un nume nou. Ciurucurile nu pot fi vândute decât la preț mic. Caz din cauza căruia tot artiștii de top au avut de suferit. Pentru că, oricât ai vrea, nu poți avea în club un artist mare care să coste de 20 de ori mai mult decât cel mai mic preț al pieței în acel moment. Așa că artiștii mari au ajuns să cânte pe mult mai puțini bani decât ar fi meritat. Lipsa oricărei organizații care să reprezinte corect și la nivel național interesele artiștilor, managerilor și impresarilor a contribuit mult la perpetuarea stării de boală cronică a pieței.

Prea multe cântări pentru fiecare artist

Asta este probabil cea mai vizibilă dintre bubele pe care le are industria noastră, bube care încep să se vindece. Un artist care își petrece măcar 3 zile din săptămână pe drum, departe de studio și/sau de sala de repetiții, nu poate produce piese și spectacole de calitate. Voci dogite de prea multă uzură, ore puține de somn, inspirație prea puțină… Așa nu se poate ajunge la performanță maximă. Un concert, revin, trebuie să fie un eveniment. El trebuie pregătit atent, până în cele mai mici detalii. La 2 pe săptămână, concertul devine un fel de mers la uzină. Nu-i de mirare că show-urile marilor artiști din România sunt aceleași de mult timp. Ei nu au timp sau chef să schimbe nimic. Sunt prea ocupați să cânte pe bani puțini.

Prea multe piese pentru producătorii muzicali

Producătorii muzicali de succes sunt, în breaslă, mai importanți decât artiștii. Asta în industrii sănătoase. La noi, când un artist produce puțini bani, e normal să aibă puțini bani de oferit pentru o piesă nouă. Ceea ce înseamnă că, pentru a justifica investiția într-un studio performant, producătorii trebuie să muncească mult mai mult. O piesă nu se poate bate în „cuie” într-o singură noapte plină de fum. O piesă bună reprezintă rezultatul unui lung proces care începe de la o idee bună si trece prin multe zile de criză și cizelare. Când accepți 10 comenzi pe lună, nu poți livra niciuna din ele care să reprezinte tot ce ai tu mai bun de dat.

CONCLUZII

Bag de seamă că m-am lungit din nou. Concluziile mele sunt, probabil, deja evidente. E normal ca artiștii mari să cânte mult mai puțin decât se întâmplă în prezent în România. E normal ca un artist mare să aibă o echipă care lucrează pentru el, nu invers, așa cum e la noi în țară, unde aceeași echipă managerială se ocupă de prea mulți artiști. E normal ca o piesă bună de radio a unui artist să fie muncită luni de zile. E normal ca piața cluburilor să aparțină DJ-ior, artiștilor locali, celor începători și celor a căror carieră cam apune. E normal ca un artist mare să aibă doar câteva concerte pe an, concerte care să genereze venituri substanțiale de la fani dornici să plătească pentru a-și vedea artistul preferat. Artiștii mari se pot bucura de venituri foarte mari chiar și în zilele noastre, în care muzica nu se mai vinde ca acum 20 de ani. Se vinde altfel. Iar imaginea se vinde mai bine ca oricând. Dar cu o singură condiție: să li se construiască o imagine coerentă de personalitate publică, în timp. Iar felul în care evoluează piața românească de muzică acum pare să favorizeze această normalitate.

ÎN LOC DE „PA-PA”

Ultimul mesaj pe care îl transmit este pentru cei care investesc în muzica românească. Dragii mei, treziți-vă! Nu mai merge cu 1.000 de Euro pe un master și 5.000 de Euro pentru un clip. Nu mai ține cu treaba făcută pe genunchi. Industria asta se transformă într-un business normal. În care investești niște bani, iar break-even-ul se întâmplă (dacă iese treaba) peste niște timp, unde timp = ani, nu luni.

N-am intrat deloc în spinoasa problemă a banilor din drepturi. Doar moartea mamuților care țin blocate acele fonduri ar putea vindeca și partea asta a industriei.

    1. Florin Marica 9 decembrie 2014
      • danfintescu 9 decembrie 2014
    2. Andreea 10 decembrie 2014
      • danfintescu 10 decembrie 2014
        • Andreea 11 decembrie 2014
          • danfintescu 11 decembrie 2014

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.