Industria și manelele

manele vs smiley

NU SUNT MANELIST

Trebuie să stabilim niște lucruri de la început, pentru că subiectu-i delicat. Personal, nu-mi plac manelele. Nu am nici o mostră în laptop, telefon, vreun CD ascuns prin mașină. Nu știu versuri (în afară de „citatele” devenite celebre prin gura lumii), nu cunosc o ierarhizare foarte clară a compozitorilor și interpreților acestui gen muzical. Iar această (aproape) totală ignoranță are drept cauză lipsa oricărui punct comun între valorile mele și cele ale manelelor. Cu toate astea, la fel ca în cazul oricărui gen muzical care nu îmi gâdilă urechea într-un mod satisfăcător, sunt (sau cel puțin încerc să fiu) tolerant. Dacă am ieșit în oraș și gașca decide să meargă „la manele”, nu voi pleca scandalizat acasă și nici nu voi privi acea seară ca pe un martiriu imposibil de suportat, în care voi avea grijă să le spun și să le arăt tuturor cât de îngrozitor mă simt. Pe scurt, nu-s manelist deloc-deloc, dar nici hater nu sunt.

DE LA „PE SUB MÂNĂ” SPRE PREZENT, MANEAUA RULEAZĂ

Maneaua, așa cum a apărut ea prin anii ’80, a fost mereu un gen marginal al muzicii românești. Pe vremea lui Ceașcă, artiștii care cântau manelele de pe atunci (Fata Morgana, Albatros și alții ca ei) trăiau din nunți, show-uri pe la chermeze private și vânzarea pe sub mână de casete înregistrate cine știe prin ce cotlon. Cu toate astea, publicul larg făcea cumva și ajungea să-i cunoască și să-i iubească. „Mona mea”, „Prințișorul” și alte piese ca astea nu erau difuzate, menționate, vândute în niciun fel oficial, însă toată lumea le știa. Alte două elemente de care a mai avut maneaua parte încă de la apariția ei sunt privirea condescendentă (în cazurile blânde) și/sau disprețul aprig și fornăitor (în cazurile furioase), venite din partea publicului mai educat.

Între manea și muzica mainstream nu a existat nicio legătura evidentă sau care să fie vreodată recunoscută pe cale pașnică de ambele părți. Că unele manele au folosit linii sau idei întregi ale unor hituri mainstream sau că ritmul și linia unora din piesele difuzate la radiourile CHR mă contrazic oarecum, ăsta e un fapt ușor de remarcat. Cu toate astea, aceste legături nu sunt recunoscute în mod oficial de nimeni. După ce interpreții de manele au primit o vreme, cam pe la începutul mileniului III, o atenție sporită din partea mass media (mai ales televiziunile care pe atunci vesteau marea tabloidizare ce avea să urmeze), producătorii unor astfel de emisiuni s-au văzut nevoiți să îi dea rapid uitării pe maneliștii care, deși generau audiență, nu generau bani. Agențiile de publicitate aveau, au și probabil vor continua să aibă la comanda bugetelor oameni pentru care singura reacție posibilă în fața manelelor este oripilarea maximă. Astfel încât, invocând incongruența între manele și produsele ale căror campanii le manageriază, publicitarii au blocat această cale de comunicare.

Internetul și nișarea mass media au fost oportunități pentru toți jucătorii de pe piață. Iar manelele au profitat din plin. Există mai multe posturi tv muzicale care difuzează exclusiv acest gen muzical, youtube este exploatat și monetizat de maneliști cu mai multă eficiență și de mai mult timp decât reușesc mulți artiști mainstream și tot ei sunt cei care sunt foarte atenți cu gestionarea și colectarea drepturilor de autor și a celor conexe ce li se cuvin. Cu alte cuvinte, după ce foarte mulți ani au reușit să își vândă muzica doar pe sub mână, de câțiva ani era digitală a adus în sfârșit egalitatea între artiști, indiferent de genul muzical abordat de ei. Egalitatea asta înseamnă că ei au toți acum fix aceleași mijloace pentru a-și atinge, fideliza și mări bazele de fani. De acum, depinde de fiecare în parte.

În timp ce toată industria muzicală mainstream se concentra la cum să facă piese care să ajungă la radio cât mai repede, la cum să umfle un artist nou venit repejor si fără consistență, astfel încât el să producă bani din concerte (chiar dacă acele concerte erau percepute ca fiind de calitate inferioară atât de client, cât și de publicul larg), cei care cântă manele n-au uitat că ei se adresează în primul rând fanilor lor. La ei hiturile sunt cântate doar de oameni care le pot cu adevărat susținte într-un concert, începătorii au mult de așteptat și de „ucenicit” până să ajungă la statutul de vedetă, iar oamenii care cântă pe scenă sunt, pentru cei care au hituri, bine pregătiți instrumental și vocal.

MANELELE CONTRAATACĂ

club de manele

sursa foto: Libertatea

Cum industria mainstream a pompat produse lipsite de calitate într-o piață care a fost la un moment dat gata să le înghită fără niciun fel de discernământ, ea culege acum roadele acestei greșeli. Cluburile se închid, se micșorează, refuză să mai cheme artiști pentru concerte; bugetele evenimentelor în aer liber se împart între cam aceiași artiști mari, care au avut timp și răbdare să-și facă o imagine cât de cât coerentă, iar atmosfera generală din industrie e de stagnare, de blazare și de frică de viitor. Publicul s-a prins că a fost păcălit, iar acum taxează. Lumea nu mai merge în cluburile „de fițe” ale fiecărui oraș, alea care cer bani mulți pe intrare, băutură și masă rezervată. Preferă barurile, pub-urile iar publicul care încă mai iese în club o face dintr-un soi de datorie de a fi văzut, de a-și reafirma statutul de personalitate mondenă locală și solvabilă. Dar apoi, de pe la 3 AM încolo, cu toții se întâlnesc în cluburile de manele. Cererea e atât de mare încât aici nici măcar nu mai e nevoie să fie lăutari (invitați sau rezidenți) care să cânte live. Există acum atât de multe cluburi de acest gen, încât avem DJ de manele. Foarte mulți patroni de club de muzică mainstream, disperați de exodul spre locurile unde se pun manele, au început să admită muzica asta în playlisturile DJ-ilor lor rezidenți. Alții au investit în deschiderea unor noi locații astfel încât, atunci când oamenii le pleacă din club spre „manele”, să ajungă tot la ei în ogradă. Aceștia din urmă au descoperit uimiți că de multe ori clubul de manele e mai rentabil decât celălalt.

Am stat de vorbă, în drumurile mele prin țară, cu mulți DJ care pun muzică la baluri, banchete și alte festivități ale elevilor și studenților. Cererea pentru manele a crescut considerabil. Iar reacția publicului la acest gen muzical este de o putere fantastică. Dacă artiștii mainstream se uită disperați în calendarele lor de concerte și își exasperează impresarii cu telefoane pentru că sunt prea puține cântări, interpreții de manele de top nu mai fac față cererilor de concerte din România și din țările unde ai noștri au emigrat. Fee-ul de concert de club al lui Florin Salam îl depășește pe al lui Smiley. „A ieșit soarele din nori”, piesa lui Salam, are 19 milioane de vizualizări pe youtube în 5 luni. Smiley a adunat 13 milioane într-un an. Iar asta fără ca piesa lui Florin Salam să fie difuzată de vreunul din radiourile sau posturile de televiziune majore din România.

Artiști internaționali mari sau mici, fără să aibă idee că maneaua e ceva „qu’il faut pas”, au descoperit farmecul ei balcanic și l-au aplicat prin colaborări (Goran Bregovic cu Salam, Shaggy și Costi Ioniță, Bangla Deks și Adi Minune) sau prin împrumuturi mai mult sau mai puțin evidente.

VIITORUL E CU DELAY MULT

Deocamdată asta e situația. Ce ne rezervă viitorul? Păi hai să ne gândim împreună. Muzica mainstream pare din ce în ce mai dispusă să se apropie de manele prin diverse mici compromisuri pe care artiștii și compozitorii le fac în materie de versuri, ritm, structură muzicală. De ce se întâmplă asta? Pentru că oamenii din industrie simt că structura noastră balcanică este genetic programată să se emoționeze la acest gen muzical. Interpreții, compozitorii, impresarii de manele încasează din ce în ce mai mulți bani, din care o parte sunt investiți în marketing și în creșterea calității produselor lor. În măsura în care media tradiționale pierd deja ascultătorii educați, care migrează către online și digital, calitatea (din punctul de vedere al educației și veniturilor) publicului lor scade, astfel încât core targetul acestor media devine din în ce mai apropiat de profilul de bază al ascultătorului de manele. Acest lucru se poate ușor remarca din nișarea publicității. Iar cel mai bun exemplu este calupul publicitar de la radio, care începe să semene din ce în ce mai tare a farmacie de suplimente alimentare. Online-ul românesc nu este încă gata să înghită marile bugete destinate de tradiție pentru radio și TV.

Din punct de vedere al generațiilor, cei care vin din spate nu au crescut într-un mediu în care maneaua să fie lipsită de posibilitatea de a-și susține direct produsele pe piață. Industria muzicală mainstream le furnizează piese de-o vară și artiști fără față și personalitate, care susțin recitaluri de 40 de minute în care își cântă hitul de la radio de trei ori, îngaimă câteva vorbe timide pe scenă și în rest bagă coveruri de umplutură, în timp ce maneliștii de top vin cu concerte unde se cântă ore întregi, au piese multe în repertoriu și știu foarte bine cât de important este să îți înțelegi și mulțumești fanul. Pentru generația următoare, manelele nu sunt de condamnat.

TREZIȚI-VĂ, ALTFEL MURIȚI!

Dead-Music-Industry

E adevărat, probabil, că publicitarii vor fi mereu oameni care vor disprețui acest gen muzical și vor încerca, pe cât posibil, să își delimiteze campaniile de manea. Însă când însăși masa publicului își va întroarce urechea de la radiourile principale pentru că acestea nu difuzează manele, ce se va întâmpla? Bugetele trebuie cheltuite cumva. Iar online-ul românesc nu e gata să le înghită încă. Va veni, probabil, momentul în care, în disperare de cauză, un playlist manager de la un radio va testa o manea de top. Vă puteți închipui cam ce tip de răspuns va primi, așa-i? Criza din muzică este atât de mare, încât zidul ăsta care ține manele departe de mainstream e suficient să se crape într-un loc, pentru ca el să cedeze apoi de tot.

Nu vreau ca articolul ăsta să fie perceput ca o lamentație. El este o relatare bazată pe lucrurile pe care le remarc întâmplându-se în jurul meu, pe experiența pe care am acumulat-o și pe anticipare. Știu că există și cântăreți de manele care sunt praf, înțeleg că valorile pe care le promovează acest gen muzical nu sunt nici pe departe benefice pentru oameni și nu caut vinovați. Vreau doar să atrag atenția că agonia relativă în care se zbate industria muzicală românească este cauzată de ignoranță, lipsă de experiență, indolență și agravată de lovitura financiară din ce în ce mai plină de forță pe care i-o aplică manelele. Soluția e evidentă. Și pe cât mi-e mie de simplu să o enunț, pe atât de greu este ea de aplicat: maturizare. Oamenii din industrie trebuie să înțeleagă că nu radioul e ținta lor, ci fanul. Ei trebuie să lucreze permanent la a crește, fideliza, educa fani care să aprecieze artistul pentru tot ceea ce este el, nu doar pentru piesa pe care o aud în heavy rotation în mașină și în club. I-ați dezamăgit destul. E momentul să îi luați în seamă. Iar dacă nu știți cum, poate ar fi bine să aruncați o privire la modul în care interpreții de manele reușesc să facă asta, să „furați” ce-i bun și să adaptați asta mesajului pe care voi îl aveți de comunicat.