Ieri seara, desi mai aveam treaba destul de multa, am ales sa merg la film, impreuna cu sotia mea. Asta a fost premiul meu. A fost ok, pentru ca am mai vorbit cu ea pe drum. Am intrat din nou intr-o etapa in care ne vedem foarte rar. Ea a vrut sa vedem un film romanesc. Eu m-am bucurat, pentru ca il cunosc personal pe Gheorghe Preda, regizor si scenarist al Ingerului Necesar.
Nu stiam nici unul dintre noi la ce sa ne asteptam. Ceea ce am vazut nu ne-a dezamagit. Este un amestec intre niste clisee destul de americane (artista abuzata in copilarie care traieste retrasa, bogatasul invizibil si omnipotent, politistul zelos care se indragosteste de femeia vulnerabila, voyeursim) si cadre de o frumusete uluitoare (compozitie, lumina, culoare). Filmul ramane european si necomercial prin secventele lungi si total lipsite de replica. Dupa ce tacerea domneste timp de cateva minute, prima replica pe care o auzi suna fals si dogit.
Poate ca Ana trece prea usor peste moartea politistului, poate ca efectele vizuale si sonore seamana mult prea tare cu The Ring, poate ca s-a construit tensiune si suspans putin nejustificat, insa Ingerul Necesar ramane un film frumos. Ochiul se bucura mult de ce vede.
Ca realitate romaneasca, filmul nu este in totalitate credibil. Insa el nu trebuie in nici un caz perceput ca un film realist. E un film cu mult alb, gri si putin albastru.
