Interstellar

interstellar3

Filmul ăsta e o capodoperă. Și cu asta aș putea încheia articolul fără teama de a fi omis ceva ce merita spus. Da’ prea mă roade să teoretizez nițel și, cum în poienița asta virtuală mi-s de capul meu, iacată-mă-s că nu mă abțin. Interstellar dovedește, în afară de măiestria multor oameni care-s tare buni la ceea ce fac, un principiu pe care mult prea mulți îl nesocotesc în zilele noastre. Atâta vreme cât ceva e de cea mai bună calitate, nu mai contează câte chestii de același gen mai există pe lume. Iar asta e valabil în orice domeniu: de la shaorma la literatură. Nu are absolut nicio importanță dacă tu ești al 938457-lea care vine cu aceeași idee, cu același scenariu, cu același orice, câtă vreme tu ești mai bun decât toți cei dinaintea ta. Hai că exagerez! Nu trebuie nici măcar sa fii cel mai bun. Ci doar să găsești chichița aia care să te scoată din contingent.

Iar acest principiu este valabil în orice domeniu ne-ar tuna să-l aplicăm vreodată. Nu tre’ sa gătești fonfe-uri pentru a fi considerat cel mai bengos bucătar. Pregătește cea mai șmecheră omletă din univers și lumea va înțelege. La fel cu scriitorii, inginerii, arhitecții, designerii vestimentari etc. Degeaba se chinuie ei din rărunchi mai mult sau mai puțin înzestrați cu har să inventeze chestii care n-au mai existat, nu s-au mai gustat, văzut, auzit. De multe ori, doar de dragul de a fi originali, oamenii ajung să creeze niște chestii de până și ridicolul însuși se prăpădește de râs.

În ceea ce privește capodopera ce face subiectul scriiturii mele de azi, era normal ca un film pe care scrie Christopher Nolan să fie șmecher. Povestea nu este deloc nouă. Ba cred că ar putea fi considerată unul din arhetipurile literaturii SF. Nici drama tatălui (pentru care, dacă nu ia Matthew McConaughey Oscarul, io promit solemn să arunc cu bolovani în geamul Academiei), nici omul de știință ușor dus cu pluta (Michael Caine), nici nebunul foarte bine dozat ca personaj de către Matt Damon nu sunt invenții proaspete. Dar scenariul este scris atât de bine, cu atâta atenție la fiecare detaliu, încât n-ai cum să nu-l „cumperi”.

Efectele speciale sunt fix ce trebuie, muzica și efectele sonore geniale, Anne Hathaway (care mie unuia nu mi-a plăcut niciodată) reușește un personaj secundar foarte bine conturat. Iar puștoaica Mackenzie Foy e de o frumusețe înfricoșătoare.

Se termină filmul ăsta și te întrebi unde au zburat aproape trei ore. Sau, aidoma iubitei mele care a intrat în sală moartă de somn, te ridici de pe scaun la sfârșit, cu ochii mari și luminoși, și declari cu emoție că tocmai ai văzut unul din cele mai bune filme din viața ta. Avea dreptate. Eu îi împărtășesc opinia. Ăsta e un film pe care să-l vezi la cinema, chiar de două ori dacă ai cum. Pe care să-l ai în casă și să-l revezi mereu. E genul ăla de film care e atât de bun, încât va deveni material didactic.

    1. floringrozea 27 noiembrie 2014
      • danfintescu 28 noiembrie 2014

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.