Io-s de acord cu B.U.G. Mafia

Nu-s multe momentele în care ideile lui Cristi Stan le contrazic pe ale mele. E unul din cei mai experimentați oameni din industria muzicală din România și sunt mândru să-i fiu prieten. Și de data asta, Cristi, deși nu-s de acord cu tine, îți mulțumesc. Pentru că la tine pe Facebook am văzut statusul despre B.U.G. care mi-a dat ideea pentru articolul de azi.

CE L-A ȘOCAT PE STAN

Și, din câte am văzut, nu doar pe el. Faptul că Mafia face mare concert la Arene, unde are mai multe categorii de bilete, din care cele mai scumpe costă 2.500 de RON. Da, ați auzit bine. Cele mai scumpe bilete costă o țâră mai mult de 500 de Euro. Bucata! Zicea el că, după concertul Deliei de la TNB, unde un bilet a fost 700 de lei, asta ar fi o nouă “obrăznicie”. Ghilimelele nu le-am pus doar pentru că l-am citat, ci pentru că și el a folosit cuvântul ăsta la figurat.

Acuma, ca să fiu sincer, eu nu-s mare fan al muzicii B.U.G. Mafia. Niciodată n-am fost. Cumva, ea nu a reușit să ajungă până la mine în suflet. Cu toate astea, am văzut la câte suflete poate ajunge și ce pasiune stârnește ea acolo. Asta am apreciat și respectat mereu. În momentul în care am început să studiez la modul serios industria muzicală, am descoperit că Mafia este unul din cele mai profi proiecte care există în partria noastră.

Băieții ăștia au un canal de Youtube care poate rivaliza cu cel al unei case de discuri majore din România, sunt activi pe toate rețelele de socializare și înțeleg cât de importantă este, în timpurile pe care le trăim, relația directă dintre artist și fanii lui. A, da! Și B.U.G. Mafia are fani. Mulți și de toate vârstele.

Câteva informații pe care le consider relevante:

Canal Youtube – aproape 744.000 de subscriberi, aproape 500 de milioane de views.

Pagina oficială de Facebook – peste 1.400.000 de like-uri, locul 19 pe Facebrands în categoria „Trupe și artiști”

DE CE RIDIC EU CLOPUL PENTRU B.U.G.?

Am citit undeva o chestie, pe care le-am spus-o tuturor clienților mei și pe care o voi repeta la fiecare workshop „PiM – Punctul pe industria muzicală” pe care îl voi organiza vreodată: în prezent, dacă există un fan care e dispus să cheltuiască un milion de dolari pentru un artist, iar acel artist n-are ce să-i vândă de banii ăia, e vina artistului.

Vă recomand un exercițiu simplu: uitați-vă printre artiștii noștri și vedeți ce au ei de vânzare, în afară de un concert, poate două (adică în diverse formule), un hanorăcel sau un tricouaș, “nește” muzică pe care oricum o găsești mokka? Păi, cam asta e tot, pentru toată lumea. Indiferent de genul muzical abordat, dacă-i mainstream sau underground, începător sau veteran.

Toată literatura care încearcă să ne învețe care-i mersu’ în vânzările de orice fel, în marketingu’ de orice specie, în social media, în foaie verde stâlp, zice că oamenii nu mai cumpără chestii, ci cumpără experiențe. Că povestea și doar ea mai vinde bine în zilele noastre. Pâclă groasă treaba asta, mai ales pentru industria muzicală din România.

Există, totuși, niște artiști care parcă au ieșit un pic din ceață. Iar Mafia face parte dintre ei. Pentru că ei nu vând un concert, ci vând niște experiențe, departajate de preț. Și fac asta într-un mod atât de direct, atât de “in your face”, încât s-ar putea chiar să pară obraznici. Păi dacă nici B.U.G. nu-s obraznici, atunci cin’ să fie? Paula Seling? Până la urmă, treaba-i destul de simplă: un artist organizează un concert și cine altcineva dacă nu echipa artistului are dreptul să prețăluiască biletele?

Așadar, admir B.U.G. Mafia pentru idee. Nu știu dacă va cumpăra cineva un bilet de 2.500 de RON. Dar, pentru că au încercat de data asta așa, cu siguranță că data viitoare vor ști să se orienteze mai bine. Nu ai cum să înveți să mergi pe bicicletă fără să-ti zdrelești genunchii. Ar trebui să avem din ce în ce mai multe idei din astea la noi în patrie, poate așa ieșim din epoca “flat fee, CAG și Sărbătoarea perelor sfrijite din comuna Vaidecapu’nostru”.

„STAI CU NOI AICI, LA MASĂ, BOSS”

Am să închei cu o poveste reală, întâmplată mie.

Eram cu Psihotrop la un festival, la Arenele Romane, unde urmau să cânte și Paraziții. Mă sună un prieten bun și mă roagă să “bag și io pă cineva”, o obligație, omul – mare fan Para. Că așa e la concerte. Îl știam vag pe om. L-am luat, l-am intromisionat în incintă și cu asta mi-am considerat misiunea încheiată. Ei bine, nu. Un sfert de oră mai târziu, mă întâlnesc cu el întâmplător, lângă unul din baruri. Mă prinde tainic de braț și-mi zice: “Auzi, fac și io rost de-o masă?”

Într-o primă instanță am crezut că n-am auzit bine. Probabil că genele mele fluturând încurcate l-au făcut să înțeleagă că picam domol din lună, așa că omul mi-a repetat: “O masă, știi. Să stăm și noi la VIP, ca băieții. Luăm o sticlă de ceva, ne distrăm, alea-alea.” De undeva, din niște resurse pe care nu știam că le am, mi-am stăpânit hohotul de râs și i-am răspuns calm că nu e genul ăla de loc sau de eveniment. Că acolo toată lumea bea de-mpicioarelea, la varice.

L-am sunat apoi pe prietenul ăsta al meu și, în timp ce îi povesteam faza și râdeam amândoi de ne stricam, mi-am dat seama că, de fapt, omul ăla avea niște bani de dat cu care, la sfârșitul serii, a plecat înapoi acasă. Pentru că el chiar n-a avut pe ce să-i cheltuiască. Costurile necesare pentru amenajarea unei zone VIP în seara aia? Probabil mai puțin decât ar fi fost băiatul ăla dispus să dea „dacă făcea și el rost de-o masă”. Ceea ce înseamnă că, dacă ar mai fi fost unul ca el în sală (știu, știu, slabe șanse, da’ eu teoretizez acilea), ar fi existat deja profit.

Scoateți capul din cutie, aruncați în glod ochelarii de cal, bucurați-vă de libertatea și de creativitatea voastră și a oamenilor care vă înconjoară!