Nu e tocmai ușor să citești în engleza lui Jerome. Dar, dacă reușești, satisfacția de a nu fi fost văduvit de niciuna din nuanțele frumoase pe care omul ăsta le-a dat cuvintelor pe care se vede de la o poștă că le adoră (sau poate ar trebui să zic doi stânjeni adâncime). În plus, o glumă britanică își pierde mult din farmec citită în orice altă limbă decât cea în care a fost gândită. Cred că, până și citită cu glas tare de un american, poanta și-ar pierde mult din suflet.
Am râs. Pe cuvântul meu de onoare că am râs de unul singur, cu cartea asta în mână. Am râs chiar și în momente în care citeam, mort de oboseală, trăgând de pleoapele care se tot încăpățânau să se închidă. Dar trebuie să știți că mie îmi place umorul lor. Îmi plăcea dinainte să-i vizitez, iar acum, că i-am văzut și la ei acasă, îl iubesc și mai tare. Îmi plac filmele englezești, îmi place felul lor de a trata orice problemă și sunt fanul etern al felului britanic de a fi patriot.
Cartea asta m-a surprins cu altceva: are câteva descrieri care nu-s proză, ci poezie curată. Jerome K. Jerome (apropo, “K” vine de la Klapka, în cazul în care vă muncește curiozitatea așa cum m-a muncit pe mine) are o pasiune specială pentru aliterație. Iar puterea descrierilor lui este fascinantă. Deși cu siguranță că va curge multă apă pe Tamisa până să mai citesc eu o carte scrisă de el, e acolo pe listă, pentru că vreau să înțeleg ce-a fost el de fapt: un poet cu prea mult umor, sau un scriitor comic care, din când în când, se extazia poetic în fața unui crâng încețoșat? În afară de aceste descrieri, omul ăsta mai are și veleități de eseist. Are câteva schițate într-un paragraf sau două care l-ar pune și pe Huxley pe gânduri.
Am scris articolul ăsta încercând să fac abstracție de faptul că am citit abia acum o carte care este pe lista obligatorie a lecturilor unui adolescent în speranța că voi convinge cât mai mulți care au sărit-o la vremea ei să o încerce acum. E sa-vu-roa-să.
