JIMMY IOVINE N-ARE MEREU DREPTATE, DA’ DE DATA ASTA A NIMERIT-O!

La scurt timp după ce a fost angajat la Apple, Jimmy Iovine (în imagine) a precizat despre el însuşi: “Mă cam ia gura pe dinainte”. A fost autocaracterizare perfectă.

Iaca dovada: în 2015 Iovine, entuziasmat, a declarat la o conferinţă că “Apple Music reprezintă toate motivele pentru care iubeşti muzica, adunate într-un singur loc – iar acel loc se află în aproximativ un milliard de mâini din întreaga lume.”

Aritmetică simplă: aproximativ un miliard de mâini înseamnă (tot aproximativ) 500 de milioane de oameni. La 17 luni de la lansare, statisticile oficiale Apple Music au indicat 20 de milioane de abonaţi, adică 40 de milioane de mâini, adică 4% dintr-un milliard. Ntz, ntz, ntz.

Apoi mai e și faza aia repetată cu insistență: cum că Spotify nu e altceva decât “un serviciu”, lipsit adicătelea de sufletul ce sălășluiește în Apple Music – asta în ciuda faptului ca Daniel Ek și compania lui le-au luat fața celor de la Apple în materie de recomandări algoritmice bazate pe gusturi umane.

Și, dacă nu vă e cu supărare, mai e şi asta: anul trecut, ca răspuns la niște articole apărute pe ici-colo, în care se arăta cât de mult a început Apple să se comporte ca o casă de discuri, Iovine i-a contrazis indignat: “Nu facem parte din industria caselor de discuri.”

Categoric punct de vedere. Cu toate astea, el nu explică de ce, conform mai multor surse importante din fix această industrie, Apple a încercat anul trecut (şi a eşuat) să semneze în exclusivitate un important artist pop; si, într-o încercare obraznică de a scoate din joc o casă de discuri majoră, chiar s-a oferit să egaleze avansul super-consistent oferit de cei din urmă.

Dar Jimmy Iovine nu ar fi ajuns unde este astăzi dacă scăpările astea verbale instinctive n-ar fi de cele mai multe ori adevărate. Și când vine vorba de evaluarea stream-urilor plătite faţă de cele gratuite pe care industria muzicală o face în momentul ăsta din afara problemei, are deplină dreptate.

“Un stream gratuit nu ar trebui să fie egal cu unul plătit (în topuri) – Nu cred că există o persoană normală la cap în lumea asta, în afară de oamenii de la promovare, care să susţină acest lucru.” a declarat Iovine luna trecută pentru Variety.  “Ăsta e unul dintre lucrurile care trebuie rezolvate pentru ca industria să poată merge mai departe.”

Comentariul lui Iovine despre “oamenii de la promovare” e just și lovește fix în miezul problemei imense pe care industria muzicală o are cu topurile în momentul de față. În graba sa de a accepta viitorul, casele de discuri nu şi-au dat încă seama cu adevărat cu ce element din trecut ar putea fi echivalat streaming-ul.

O fi vânzarea “la bucată”? O fi radioul? Or fi compilaţiile? Răspunsul e grăitor: în industria de azi, în funcție de casa de discuri, directorul care se ocupă de streaming este “cazat” în oricare din cele trei departamente de mai sus. (Da, la ei există departamentele alea!!!)

Din incertitudinea asta a rezultat, inevitabil, un sistem de topuri (mai ales în S.U.A. şi Marea Britanie) care niciodată nu a reflectat cu atâta acuratețe ce ascultă oamenii de fapt – dar care pare a fi schizofrenic.

Mai spre începutul anului, industria muzicii pop din Marea Britanie a intrat într-o criză existenţială când albumul lui Ed Sheeran, Divide, a revendicat 9 din 10 locuri in Top 10 ( şi 16 din Top 20) în Single’s Top – în timp ce dobora toate recordurile Spotify, chestie de care v-am mai povestit.

“Mă surprinde faptul că ingrijorarea industriei faţă de topuri a devenit o situaţie din aia când, atunci când nu-ţi mai place ce vezi în oglindă, ceri o nouă oglindă.” spunea Kevin Brown, de la Spotify.

Imaginea de ansamblu: probabil că industria muzicală ar trebui să se gândească mai puţin la “a menţine integritatea” topurilor în ziua de azi şi mai mult la scopul pe care aceste topuri îl au și pe care ar trebui să-l aibă. Idea lui Jimmy Iovine – ca stream-urile premium, adică alea plătite, să conteze mai mult în topurile de vânzări decât de stream-urile gratuite –  are sens din punct de vedere metodologic.

De exemplu, prin scăderea ponderii în topuri a conturilor Spotify gratuite, există un risc mult mai mic să fie răspândită denaturarea lor de către oameni care ascultă muzică așa, în dorul lelii, față de cei care au cumpărat cu adevărat muzică sau accesul la muzica lor preferată.

Pe de altă parte, interzicerea luării în calcul a streamingului pentru alcătuirea Single’s Top  e kamikaze direct acum, când download-urile se năpustesc spre obștescul sfârşit.

Dar pe lumea asta există mult mai mult decât metodologie şi noţiuni de corectitudine. Streaming-ul nu este viitorul, ci prezentul.  Spotify a depăşit 9 milioane de utilizatori activi lunar (MAU) pe piaţa din Marea Britanie. Ultima măsurătoare a audienței BBC 1, radioul terestru care dă mărețul Official Chart? 9,56 milioane de ascultători, conform RAJAR. Mai are cineva vreun dubiu?

O schimbare de gardă se apropie, iar casele de discuri trebuie să gândească atent modul în care aleg să reacţioneze.

Un top legat de venituri (și atât?) ar putea deveni foarte influent asupra valorii propriu-zise a muzicii, mai ales dacă artiştii sunt stimulaţi să înceapă să promoveze în rândul fanilor lor serviciile de streaming pe bază de abonament. Asta pentru că, lăsând la o parte idealurile puberilor care lucrau la mixtape-uri în anii ’80, un top ar trebui să îndeplinească două misiuni: să încoroneze regii și reginele comercialului și, drept consecință, să genereze și mai multe vânzări. Cel mai relevant mod de a duce trebușoara asta la bun sfârșit este, după cum ne arată și frații mai mari din industria de la Hollywood, un sistem de clasare bazat pe box office, adică exclusiv pe venituri.

Dacă pentru artiștii din industria muzicală treaba asta pare prea lipsită de gust (pe genul: “Ia uiteee, Ed Sheeran taman ce-a făcut 50 de milioane de parai! Îl iubesc!!!”), atunci metoda propusă de Iovine este următoarea opțiune pe listă. Dacă fanii știu că un abonament contează mai mult în topuri decât un play dat mokka, chestia asta ar fi un mesaj destul de puternic despre valoarea la care e perceput fiecare artist. Și treaba asta s-ar întâmpla într-un moment în care deținătorii de drepturi din industria muzicală se tot întreabă cam care sunt daunele pe care muzica gratuită și on-demand de pe Youtube, Spotify, etc. le cauzează potențialului de creștere al streaming-ului pe bază de abonament.

În toată avalanșa de recorduri statistice istorice pe care Ed Sheeran le-a stabilit cu puțin timp în urmă, unul pare să nu prea fi fost băgat în seamă: Spotify are propriul playlist This is: Ed Sheeran, care numără în prezent peste un milion de abonați. Atunci când îi cauți muzica pe Spotify, playlistul ăsta e una din primele opțiuni care ți afișează.

This is: Ed Sheeran este proprietatea Spotify, administrată de Spotify și construită în întregime pe baza puterii unor drepturi de autor în care Spotify nu a investit deloc. Cu alte cuvinte puterea Spotify de a scoate consumatorii din tradiționala axă album – single n-a fost niciodată mai evidentă.

“Un top care acordă aceeași valoare unui stream plătit și unuia gratuit încurajează artiștii să-și pună muzica pe servicii de streaming mokka doar ca să ajungă pe primul loc în top.” mai spune Iovine în interviul lui din Variety. “Ăsta e un lucru foarte mișto pentru companiile de tech, dar nu pentru artiști”.

Când te uiți la avalanșa Ed Sheeran din toate topurile, poate nu te gândești la cum se răstoarnă un sistem vechi de câteva decenii. Dar cu siguranță de te gândești dacă, în momentul ăsta, în industria muzicală nu cumva există un munte de bănet care e cheltuit fix degeaba.

surse: Music Business Worldwide, Variety