Cand am primit cartea asta cadou m-am bucurat foarte tare. Aveam un monolog interior de ceva vreme deja, in care ma certam ca nu mai citisem nimic intr-o limba, alta decat romana, de mai bine de un an. Recunosc ca primul lucru care m-a impresionat placut la el, la roman, a fost… grosimea. O carte lunga in limba engleza era fix exercitiul lingvistic de care aveam nevoie ca sa mai sterg de praf niscaiva cuvinte pe care nu le-am mai folosit demult. Am citit coperta din spate si subiectul rezumat intr-un paragraf mi s-a parut a fi o gaselnita destul de buna: locatarilor de pe o strada bine cotata din Londra li se cam intuneca viata de la un joc ciudat, in care niste necunoscuti incep sa-i agaseze comunicandu-le acelasi mesaj prin diverse metode din ce in ce mai morbide: “We want what you have”.
Cartea asta sta sa inceapa pret de cateva sute de pagini… apoi se termina si… gata! Sa ma explic. Evident ca o poveste cu un astfel de subiect are destul de multe personaje. Inteleg asta. Si tocmai de-asta am citit rabdator primele cateva zeci (da, zeci!) de capitole in care cunoastem, pe rand, oamenii care locuiesc pe Pepys Road. Repet, ideea mi s-a parut buna pret de destul de multe pagini citite. Pagini in care i-am cunoscut pe bancherul bogat si plictisit si a sa familie risipitoare si rasfatata, pe familia de pakistanezi care isi duc veacul linistiti si veseli, traind din micul magazin de la parter, pe Petunia, batrana care traieste singura in casa ei mare, pe Zbigniew, polonezul cu nume ciudat care nu traieste propriu-zis pe Pepys Road, insa lucreaza pentru tot felul de oameni de acolo si este la curent cu mica farsa macabra.
N-am sa incep sa va povestesc romanul, ca abia v-am zis ca-i lung. In timp ce il citeam, ma tot gandeam la o comparatie care sa descrie felul in care cartea asta este alcatuita. Singura care mi se pare cat de cat valabila este: inchipuiti-vi-l pe autor ca pe un “baiat de la tehnic” care a venit si a sectionat un cablu. De fapt, a taiat o bucata dintr-un cablu, a curatat invelisul si ne arata cu sarmele de acolo, cum stau ele frumos si paralel pentru ca asa le-a fost soarta. Exact asta face domnul Lanchester. Ne arata vietile unor oameni care, din cand in cand, ajung sa interactioneze in principiu pentru ca locuiesc pe aceeasi strada, dar nu doar din acest motiv. Nu spun ca omul nu are talent de povestitor, ca are. Nu spun ca nu e o carte care, macar din cand in cand, sa nu fie captivanta. Ca este.
Hiba pe care eu i-o gasesc este pretextul. Faza asta cu “We want what you have” este folosita ca pretext cu dexteritatea cu care un copil de clasa a II-a scrie o compunere. Iar firava intriga politista, pierduta intre zeci de alte intamplari, este atat de transparenta, incat stii cum se va termina cartea inca de pe la mijloc. Poate va intrebati de ce m-am incapatanat sa termin romanul asta. Poate nu va intrebati, dar eu oricum va spun. In primul rand pentru a-mi exersa limba engleza. Apoi pentru ca e povestita bine. Daca faci abstractie de subiect (stiu ca suna paradoxal in cazul unui roman), cartea devine un exercitiu interesant si vag voyeurist de a descoperi societatea britanica a prezentului. Iar prin prezent inteleg 2012.
In concluzie este cea mai proasta carte buna pe care am citit-o vreodata. Sau, mai bine spus, este o idee buna, povestita bine, dar realizata prost.
