Jonathan Safran Foer – „Extrem de tare și incredibil de aproape”

extrem de tare

Văleeeeeeeeu! Da’ multă vreme a trecut de când n-am mai buchisit eu aci, în colțișorul meu liniștit de Internet unde toate se întâmplă după propriu-mi plac. Să-mi fie rușine. Și îmi e. Zău că-mi e. Normal ar fi să reiau tentativa bloggeristică printr-un articol care să zguduie pragurile traficului și să-mi asigure o cunună de lauri virtuali. Să mă-nfoi în unici și să mă-mplătoșez în like-uri. Uite, nu. Eu scriu despre o carte. Da’ una tristăăăăăăă!

9/11 este un subiect care se vinde singur. Orice tragedie cu care am fost contemporani naște în noi un sentiment bizar, care ne face să devenim mai toleranți față de oricine își scrie povestea în jurul acelui eveniment nefericit. De parcă autorul, prin scriitura sa, și cititorii, prin simpla lectură, ar putea cumva șterge din lacrimile ce au curs și curg. Astfel apar niște bestsellers care nu și-ar merita nici pe departe poziția privilegiată dacă subiectul ales ar fi altul. Cu ideile astea în cap m-am apucat să citesc „Extrem de tare”. Și după primele patru pagini cartea asta mi-a luat creierul și l-a frânt pe genunchi.

Am lăsat la o parte orice prejudecată. Ochii mei mari au hăpăit hulpavi rând după rând. M-am emoționat cu sufletul curat al copilului, i-am înțeles vânătăile pe care și le făcea singur. Am pătruns nebunia înțeleaptă bâtrănului sculptor. Din când în când mă opream din citit pentru câteva clipe, fără să las cartea din mână, doar ca să las amestecătura de trăiri să se ostoiască un pic.

Convenția pe care Safran Foer o stabilește și o urmează în pași ușori este incredibilă. Cel puțin pentru mine. Eu în viața mea nu am mai întâlnit un autor care să aibă meșteșugul de a-și muta punctul de vedere mai adânc în sufletul personajelor. Omul ăsta este tot ce scrie. Deși am terminat cartea asta de mult, mă suprind emoționându-mă și acum, când scriu despre ea.

Probabil cel mai mare merit al ei este că îți arată cum, cu cuvinte simple și frumos îmbinate, calea de la sufletul scriitorului la cel al cititorului este ușoară și dreaptă.

Asta este, cu siguranță, cea mai tristă carte pe care am citit-o în viața mea.