Mie întotdeauna mi-a plăcut Huckleberry Finn mai mult decât Tom Sawyer. Iar Keith Richards este Huckleberry din The Rolling Stones, în timp ce Mick Jagger, cu al său exhibiționism și eternă căutare de mai mult, e Tom. Așa-i văd eu.
Keith m-a intrigat dintotdeauna, încă de pe vremea când nu știam nimic despre cine sunt și ce reprezintă The Rolling Stones. Rânjetul lui mijit, ochii mici și vioi, felul în care se comporta pe scenă… Cred că o asemenea fascinație pentru un showman n-am mai avut de la Jim Morrison încoace.
Ca să mai fac o comparație, știu că pentru consumatorii de Stones meciul Richards versus Jagger e un fel de Samsung contra iPhone. Pardon, iPhone contra Samsung. Mă rog, ideea e că nimeni nu câștigă, toată lumea se ceartă. Doar că aici a existat mereu un câștigător. Unul singur. Este vorba despre cea mai mare trupă de rock and roll a tuturor timpurilor – The Rolling Stones.
Cu ei mi-am început lecturile organizate despre industria muzicală în ianuarie 2016, cu “Stone Free” a lui Andrew Loog Oldham, istoria lor a fost primul curs online despre industrie pe care l-am absolvit în noiembrie 2015. Nu spun lucrurile astea ca să mă laud. Ci le spun doar ca să înțelegeți că nu am cum să fiu vreodată obiectiv atunci când e vorba despre Stones și cu atât mai puțin când vine vorba despre Keith Richards, care nu-i cel mai tare chitarist din lume, nu-i nici cel mai măiastru compozitor, da’ e genial așa cum e el. E arhetipul rockstarului. Cel puțin pentru mine.
Așa că despre cartea lui n-am să zic nimic. Am să pun doar citatele care m-au impresionat cel mai mult. Și am să vă atrag atenția că asta e una din puținele pe care le găsiți traduse și de vânzare în patria noastră atât de săracă într-ale literaturii de specialitate în ceea ce privește breasla noastră. O găsiți aici. Dacă însă vă țin punga și cunoștințele, eu vă recomand totuși să o citiți în engleză. Pentru că e pur și simplu delicioasă. Din cele spre 40 de cărți pe care le-am citit în domeniul ăsta, pentru mine, “Life” e nambăr uan. De departe.
Citate*:
“Liniștea este pânza pe care pictezi, e rama tabloului, e chestia pe care clădești; nu o strivi de tot. Asta m-a făcut să simt ‘Heartbreak Hotel (piesa lui Elvis Presley n. trad.)'”
“Nu aveam pe nimeni de impresionat în afară de noi înșine, și nu căutam să ne impresionăm.”
“Există un fel de blues lumină și există un fel de blues mlaștină, iar mlaștina este locul unde eu trăiesc în cea mai mare parte a timpului.”
“Aș face orice să fac un disc. Era un acces de narcisism, într-un fel. Voiam doar să auzim cum sunăm. Voiam banda. La răsplată (payback în orig.) nu ne gândeam, da’ banda (playback în orig.)… pe aia o doream din toată ființa noastră.”
“Îți dădeai seama că făceai parte din cea mai murdară afacere din lume, fără să fii propriu-zis un gangster. Era o afacere în care singurul moment în care cineva râdea era momentul în care trăsese cuiva o țeapă.”
“Fraza (muzicală, n. trad.) banală e aia care are succes. Și îți zici: nu pot să cred că nimeni nu a dat peste ea până acum. Noroc că sunt mai multe fraze decât compozitori. Dar doar un pic mai multe.”
*traducerea îmi aparține
