Când, prin anii ’90, Axl Rose (pentru cei mai tineri – solistul vocal al trupei Guns N’ Roses, una din cele mai iubite trupe rock ale acelei perioade) a apărut pe scenă îmbrăcat într-un tricou alb pe care era desenat Iisus, iar sub acel desen erau scrise cele trei cuvinte pe care le-am folosit pentru titlul acestui articol, s-a iscat un imens scandal. Evident că micuțul Axl asta-și dorise: oleacă de publicitate în plus. N-am să încep să analizez aici semnificațiile multiple pe care purtarea acelui tricou le-a avut asupra publicului, deși mă cam mănânca deștele. Poate altă dată.
Azi pornesc de la acel moment și de la reacția scandalizată a lumii doar pentru a vă aduce aminte că noi, oamenii, am avut nevoie de idoli. Mereu am avut. Nu la zei mă refer. Ci la semeni de-ai noștri care, într-un fel sau altul, s-au ridicat deasupra celorlalți și le-au servit drept model. Vorbesc despre gânditori, mari conducători de oști, gladiatori, piloți, scriitori, actori, cântăreți sau sportivi și mă feresc, cel puțin de data asta, să mă vâr în hățișul spinos al liderilor religioși. Mereu au existat persoane care au reușit să adune în jurul lor mulțimi gata să-i iubească, să-i imite, să-i urmeze.
Am spus “mereu”, dar nu e chiar așa. Dacă în trecut idolii aveau fani de toate vârstele, în zilele noastre doar copiii și adolescenții par să mai fie în stare să adore un alt om. Maturitatea aduce o totală și, cred eu, dăunătoare apatie în acest sens. Poate că vor fi existând unii care cred că omenirea a evoluat într-atât de mult pe plan intelectual, încât suntem pur și simplu prea deștepți ca să mai putem așeza pe un piedestal un simplu semen de-al nostru. Ochii rațiunii noastre au devenit atât de pătrunzători, încât un biet om este imediat sfârtecat de privirea lor ascuțită ca o lamă de bisturiu.
Hai să ne limităm la țara noastră, că poate pe alții nu-i cunoaștem atât de bine. Pe cei care sunt atât de convinși că noi, ca specie, am evoluat pe plan intelectual dincolo de infantilitatea stării de totală admirație față de un alt om, i-aș invita să se uite puțin la promovabilitatea de la bac. Sau să privească puuuuuțin mai atent statisticile celor mai vândute produse alimentare. Sau să vadă câtă pastă de dinți consumăm noi raportat la alte țări. Tare maturi suntem noi, care avem un sistem educațional demn de un popor de olimpici și elevi semi-analfabeți, noi care nu ne spălăm pe dinți după ce mâncăm tot ce ne poate dăuna mai tare. În aceeași direcție îi invit sa privească și pe toți bășcălioșii care preferă să-și ia poporul la mișto decât să facă orice gest, cât de mic, pentru a-l ajuta să se oprească din șchiopătat. Cum credeți că pot oamenii simpli evolua? Cum altfel decât privind în sus spre un alt om, pe care ei îl admiră mai mult decât pe oricare altul, și urmându-i exemplul? Avem nevoie de idoli! Oameni pe care să-i admirăm și să-i ascultăm. Oameni care să ne ajute să evoluăm.
Nu cred că placa tocită a comunismului care ne-a sluțit pe toți se aplică aici. Acei ani negri au avut razele lor de soare. Oameni frumoși care, prin propriul exemplu, au reușit să le dea oamenilor raze plăpânde de speranță că nu e chiar totul pierdut: Amza Pellea, Toma Caragiu, Ana Blandiana, Nadia Comăneci, Ion Țiriac și Ilie Năstase… Ei sunt doar câțiva. Apoi au venit anii ’90 când, din motive pe care ar fi interesant să le discutăm la un moment dat, idolii noștri au rămas doar sportivi, cu precădere fotbaliști. Apoi s-au dus și ei. Și a rămas pustiu.
De foarte puțin timp a apărut Simona Halep. Foarte tânără, cu o voință atipică pentru românul de tip “las’ că-i bine și-așa”, Simona are tot ce-i trebuie pentru a deveni un idol. Cele mai importante cuvinte din fraza de mai devreme sunt “de foarte puțin timp”. Credeți că ea, ca om, este lăsată să se dezvolte într-un mod normal? Păi nu prea e. Pentru că absolut toată lumea care are vreun pic de putere s-a năpustit asupra ei. Că are sânii micșorați, că a ajuns prea sus prea repede, că s-o facem ambasador, că o e stea căzătoare, că nu merita, ba merita. In rândul doi se află cei care comentează comentariile altora pe multe rânduri, degeaba. Totul arată ca o carpetă de prost-gust, din aia cu tigri care se năpustesc pe căprioară.
Oameni buni, Simona încă devine. Lăsați-o să joace tenis și iubiți-o mereu, mai ales atunci când pierde. Iar peste câțiva ani, când va fi un om matur, va ști ea pe ce cale să o apuce. După mult timp, România poate avea un idol. Nu-l omorâți când încă nici măcar nu știe pe ce lume e. Lăsați-o să devină ce poate deveni pentru ca mai apoi să ne ajute ea pe noi toți, arătându-ne că suntem un popor tare frumos. Că putem ajunge departe, dacă avem încredere în noi înșine. Nu-i mai dați minute lungi, lăcrimoase și grețos de dulci în deschiderea știrilor, doar pentru că televiziunea X a achiziționat drepturile de difuzare a unui meci de-al ei. Veți obține efectul invers, al urii prin saturație. Bașca faptul că e vorba despre aceleași știri care nu i-au băgat ani de zile în seamă succesele. Nu-i mai anticipați eșecurile. Nu-i mai umpleți viața de gablonțuri. Iubiți-o și lăsați-o să ne devină idol. Avem mare nevoie de asta. La fel cum ea are mare nevoie de liniște pentru a putea crește și ajunge acolo unde și-a propus.
Lăsați-o pe Simona în pace!
