E inutil să vă spun că n-am niciun gând belicos prin articolul ăsta al meu de azi. Presimt că o să iasă halima. Dar eu îl scriu, în bună pace, în speranța de a mai ostoi orgolii rănite și de a liniști niște ape pe care le tulbură taman cei ce ar trebui să le limpezească. Ideea articolului de față mi-a fost dată de o discuție interminabilă, începută de prietenul meu Marius Popa pe Facebook săptămâna trecută, o discuție la care chiar el m-a făcut părtaș de la bun început. Subiectul era Cristina Bălan și a ei nouă piesă “Unbreakable”, care, susținea ea într-o postare supărată tare, nu va intra niciodată pe radio.
Asta a fost scânteia care redeschis răni în multe piepturi de artiști care, într-un moment sau altul al existenței lor, au pus pe masa unui playlist manager de radio comercial o piesă despre care ei erau convinși că va rupe topurile și au fost tratați cu refuz. Și dă-i, nenică, și înjură radiourile comerciale, care sunt niște conspirații masonico-satanice apărute întru îndobitocirea maselor inculte și nevinovate! Și arde-o, tăicușorule, cu share-uri furioase, like-uri empatice și tot felul de alte reacții virutale menite să ne facă să ne simțim viteji din buricele deștelor.
Am răspuns prietenului meu Marius Popa în dorința de a lămuri, nu de a pune și mai multe paie pe foc. Din păcate furia era atât de mare, încât orice punct de vedere nu era în ton cu “fuck radio” era, din start, condamnat la moarte prin lapidare. Așa că, în cele din urmă, am tăcut. Însă mi-am promis că voi scrie articolul ăsta și uite că o fac, pentru oameni care reușesc să-și păstreze calmul și sunt dornici să afle și alt punct de vedere.
PIESA MEA E CEA MAI BUNĂ PENTRU RADIOUL TĂU
Voi porni de la exemplul Cristinei Bălan, o voce foarte bună și un om mișto, tobă de muzică, tipă tonică și de gașcă pe care o cunosc de foarte mulți ani, doar pentru că e mai ușor să pornesc de la ceva concret. Ea face o piesă în care își pune o bucată frumoasă de suflet, în care crede, în care se investește. Piesa-i gata, emoțiile sunt mari, așteptările și mai și. Cu emoțiile la cote maxime, piesa-i trimisă radiourilor comerciale. Care radiouri… Mucles. Nu tu o știre, nu tu un DJ care să zică “wow”, nu tu un “hot new entry”. Trece o zi, trec două, trece o săptămână… Nimic! Și atunci casa de discuri (probabil) pe o parte și artistul (în mod cert) pe de altă parte încep să sondeze terenul. Fiecare sună pe cine cunoaște: ba un DJ, ba un playlist manager, ba un director de programe. Răspunsurile sunt vagi, evazive, câteodată chiar ușor usturătoare.
Da, ultima parte a paragrafului de mai sus este în mare parte inventată de mine. Ea reface însă starea de fapt a multor artiști de-a lungul timpului și se potrivește, măcar în parte, cu experiența personală a Cristinei Bălan în cazul piesei “Unbreakable”. Trecutul și prezentul se coalizează împotriva diplomației și răbdării artistului, formând un nor negru de nori de furtună. Și dă-i tunete și fulgere care, de data asta, se întâmplă pe Facebook, adică în văzul lumii.
SÂNGEEEE!
“Presa” noastră simte miros de sânge, preia știrea, îi amplifică dibaci veninul și gata! Orice artist care a fost refuzat vreodată de vreun radio își aduce aminte de propria-i supărare și bum, se iscă discuția cu al cărei subiect n-am să vă plictisesc, că abia ce l-am menționat mai sus.
Ideea de bază era că radiourile dau muzică de rahat, că promovează doar incultura și că, din cauza asta, ar trebui să le fie rușine sau, mai bine, să fie arse cu napalm. Dragii mei, radiourile comerciale nu sunt instituții de cultură. Ele nu susțin asta nicăieri și nici nu-și asumă vreodată acest rol, chiar dacă, din când în când, se implică și ele în acțiuni nobile și frumoase, ca alte corporații. Ele sunt niște afaceri, care sunt concepute și conduse în funcție de un business plan conceput și pus în aplicare de cele mai multe ori de un om care n-a făcut radio în viața lui. Asta este o realitate. Nu spun că e o realitate frumoasă. E o realitate la fel de realitate ca obezitatea. Ba, dacă ar fi să ducem comparația asta mai departe, cred cu tărie că, în zilele noastre, e mult mai ușor și ieftin să asculți fix ce muzică îți tună ție decât să ai o dietă sănătoasă și corectă. Și cu toate astea nu văd pe nimeni revoltându-se împotriva shaormeriilor sau hipermarketurilor care ne îndoapă cu chimicale “bunutz-bunutz”.
CINE DECIDE
“Piesa asta e de radio.” Această afirmație se repeta în discuția aceea de pe Facebook aproape obsesiv. Cristina însăși spunea acolo că ea e convinsă că și-o dorește pe radiourile comerciale. Fix pe alea pe care era foarte supărată și despre care susținea că promovează aproape exclusiv non-valoarea. Ciudată dorință, care, dacă e să ținem cont de afirmații și declarații, seamănă oarecum cu aceea a unui bucătar iscusit care tocmai a făcut o rețetă sănătoasă și bengoasă de broccoli fonfe cu reducție de țelină de Madagascar și care ține morțiș ca felul ăsta de mâncare să fie inclus pe meniul de la Dristor Kebap. De ce să îți dorești asta?
Anyway, singurul om care poate fi, de drept, autorul afirmației de mai sus este playlist managerul radioului respectiv. El este singurul care cunoaște în totalitate principiile după care este clădit playlistul radioului de care se ocupă, singurul care știe unde se află radioul în prezent și unde își propune să ajungă, singurul care știe ce piese au intrat de curând în playlist și de ce piesă are nevoie pentru ca radioul să sune fix așa cum trebuie pentru ca, atunci când sosesc audiențele, cifrele să corespundă business planului, vânzările să fie ok și toată lumea din companie să fie mulțumită. Și, la fel cum nicio companie din lumea asta nu este obligată să-și facă publică întreaga strategie de business, nici radiourile nu sunt datoare cu explicații nimănui.
NETWOR KING
Evident că suntem oameni și că, de când lumea și pământul, au existat prietenii între artiști sau oameni din industrie și oameni de radio. Se numește networking și există în orice domeniu de business, dar poate că nicăieri nu este atât de important ca în industria muzicală. Oamenii de radio, dacă sunt întrebați în legătură cu o piesă, vor răspunde cu o opinie personală, bazată pe experiența și pe cunoștințele lor. Asta nu înseamnă că opinia lor este cea mai avizată sau că e literă de lege. Dar câteodată e bine să întrebi oamenii de radio ce părere au despre o piesă, chiar și atunci când e în fază de proiect, dacă și numai dacă singurul tău scop cu acea piesă este să ajungi în playlistul unui radio comercial. Cât vei ține tu ca artist cont de acea opinie, dacă o vei considera mai importantă decât crezul tău artistic, asta e fix treaba ta.
MUZICA MEA E BOSS
Nimeni pe lumea asta nu ascultă muzică proastă. Cu toții suntem convinși că muzica aia care ne place nouă e cea mai șmecheră din lume, că toată lumea ar trebui să asculte aceeași muzică pe care o ascultăm noi, că doar asta e mișto. De aici vine ideea clientului din club care îi spune DJ-ului ce piesă să pună, a dedicației, a share-ului unei piese pe Facebook. Cu toții avem o nevoie aproape organică de a convinge lumea că muzica pe care o iubim noi e cea mai bună din lume. Cineva care se consideră parte a industriei muzicale ar trebui să aibă însă capacitatea de a trece deasupra acestei nevoi. Atitudinea de “mie nu-mi place muzica aia, deci aia e muzică proastă” nu se prea potrivește unui profesionist. Evident că toți avem dreptul la opinii, însă cei din industria asta ar trebui să aibă și discernământul necesar separării opiniilor personale de cele care pot fi făcute public. Că altfel se duce pe apa sâmbetei networking-ul și e păcat.
TREBUIA SĂ-L BAGE PĂ PLEȘAN!
Să nu uit de titlu. Da, la fotbal și la radio ne pricepem toți. Știm exact care e primul 11 pe care ar trebui să-l folosească tata Puiu în meciul cu Franța și înjurăm cu superioritate fiecare schimbare care nu ne e pe plac, deși noi habar n-avem de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii antrenorul unei echipe de fotbal. La fel de bine știm exact care sunt piesele potrivite pentru radio și care nu, deși habar n-avem care sunt criteriile pe care le folosește de fapt un playlist manager pentru selectarea pieselor din playlist.
“De ce a intrat ăla/aia pe radio și io nu?!” este o atitudine care aduce doar frustrare, pentru că răspunsul nu îi este, propriu-zis, niciun folos artistului care a lansat o piesă de care e mulțumit și în care crede.
La fel ca multe alte domenii de activitate din patria noastră, și industria muzicală are nevoie să se relaxeze. Hai să facem fiecare lucrurile pe care ni le dorim și la care ne pricepem: muzicienii să facă muzica pe placul lor, playlist managerii să-și vadă de treabă. E loc pentru toți sub soare. Iar dacă ținta ta de artist este doar să îți ajungă piesa pe un radio comercial, poate ar fi bine să îți regândești un pic strategia și să-ți cauți un alt manager. La câtă muzică se produce în zilele noastre, să-ți faci un scop din a ajunge cu o piesă pe radio e o gugumănie la fel de mare cu a-ți creiona o afacere pornind de la ideea că vei lua potul cel mare la loto prono.
Cristina, te rog să înțelegi că am folosit exemplul tău doar pentru că este recent. Însă lucrurile pe care le-am scris nu ți adresează (chiar toate) ție, ci sunt general valabile, bazate pe ce am învățat din experiență și pe ce am citit. Și aș mai vrea să vă rog pe toți să înțelegeți că eu aici am comentat niște principii și nu am exprimat nici măcar o singură opinie legată propriu-zis de piesa “Unbreakable”.
sursă imagini: kool98.com
Mda, asta ar fi adevărat, dacă ești oaie fără creier poate. Dar ce te faci când chiar știi fotbal mai mult decât antrenorul, sau muzică mai bine decât managerul playlisturilor și totuși știi exact că felul în care joaca o echipă de fotbal e aiurea pentru că antrenorul nu promovează jucători care nu cotizează, sau felul în care radiourile românești promovează muzică lipsită de substanță este exact vina managerilor playlisturilor, sau poate nu vină cât mai degrabă interes? Sau ce te faci când observi că echipa pierde pentru ca antrenorul decide că portarul joaca atacant, dar lumea se bucură de spectacolul cu zeci de goluri încasate? Probabil, la un moment dat întreaga echipă retrogradează, iar lumea se distrează și, apoi, uită. La fel, după ultimii ani în care managerii din radiouri continuă să nu dea nici-o șansă pieselor cu un pic de mesaj, începi să te întrebi dacă motivele nu sunt mai adânci și mai ascunse cumva.
Foarte, foarte, foarte rar câteva din „hiturile” promovate în Ro au substanță, sau mesaj sau transmit un sentiment. Firește, muzica frivolă, lights, e ușor accesibilă tuturor și de aceea, prinde. Dar chiar a promovat cineva muzică mai cu substanță și le-au scăzut audiențele când în loc de țâțe a fost vorba despre orice altceva?
Ce mai spui tu este că radiourile aparțin cuiva și sunt un bussines, dar ce mai e teribil de important aici este că dacă acuzațiile de genul celei făcute de Cristina sunt fondate (și nu văd de ce nu ar fi, muzica la radiourile românești cele trei din vârf este curat-murdară coane fănică), deci dacă acuzațiile astea sunt fondate, atunci mita de orice fel se încadrează la penal, nu la networking, oricât de prieteni sunt moga cu cat music. Networking înseamnă să afli despre piese, eventual primul sau în exclusivitate, nu să primești bani ca să le difuzezi.
Ce e foarte urât din ce vrei tu să spui acum este că e coincidență (că nu pot să îmi imaginez că e vorba de valoare când ascult sex-hiturile din două clape de la radio) că doar câteva nume ajung la radiourile românești, întotdeauna aceleași și întotdeauna semnate fiind de aceleași case de discuri/producători. Da, e doar coincidență, desigur și dacă tot ai vorbit de fotbal atunci chestia asta să i-o spui lu Mutu, probabil e ultimul om care mai crede așa ceva.
Din fericire, sfatul tău e bun. Toată lumea ar trebui să se relaxeze și să își vadă de treabă. Singura problemă pe care o văd aici este că radiourile insistă să nu promoveze muzica în starea ei primară, care presupune în primul rând melodie și stare. Asta duce la ascultători superficiali și într-o lume superficială orice fundație devine de nisip. Știi, credibilitate zero, artiști care tot mai frecvent apar meteoric la radiouri, piese tot mai slabe, etc. Basically, rețeta de succes pentru viziune falimentară pe termen mediu-lung. Rețeta asta superficială durează doar o vară și mai devreme sau mai târziu românii vor asculta muzică bună (da, există muzică bună și muzică proastă), pe măsură ce tot mai mulți vor avea acces la educație. Și atunci networkingul adevărat, al cărui singur interes va fi promovarea muzicii de calitate va fi călăul radioului actual. Managerul care astăzi dictează radioului să închidă ușa în fața pieselor cu mai mult de trei acorduri este următorul muritor de foame la petreceri disco.
Dar asta e doar problema lor, nu a mea. Problema mea este că încerci să faci să pară curată lumea în care se învârt hiturile radio și te întreb, dacă totul e proaspăt spălat cu detergent, atunci de ce pute în halul ăsta?