Să crezi sau nu în Dumnezeu este o alegere. Iar alegerea asta îl privește doar pe cel ce o face. Atât. Alegerea asta e mai personală decât orice alta făcută în viață, pentru că ea nu implică pe niciun alt om. La modul teoretic și ideal, dacă eu aleg să cred în Dumnezeu, lucrul ăsta nu schimbă viața nimănui cu absolut nimic. La fel și alegerea de a nu crede în Dumnezeu. Nici ea, teoretic, nu ar trebui să afecteze pe nimeni cu nimic. Eu cred, tu nu crezi. Nu contează nici cum îl cheamă pe Dumnezeu în care eu am ales să cred, nici pe cel în care tu ai ales să nu crezi. Credința sau absența ei nu ar trebui să ne împiedice să fim prieteni, să ne iubim, să ieșim la o bere. La fel cum eu aleg să țin cu F.C. Foresta Fălticeni și tu cu altă echipă, la fel cum eu n-aș purta niciodată tricoul ăla care ție îți place foarte mult.
N-am să intru mai mult în detalii despre credință. Am să vă repet că eu am ales să cred în Dumnezeu, că nu mi-e teamă nicio clipă să recunosc asta, că faptul că eu cred în Dumnezeu nu m-a împiedicat niciodată să fiu prieten cu oameni care cred într-un Dumnezeu pe care îl cheamă altfel decât pe al meu sau cu oameni care au ales să creadă că Dumnezeu nu există. N-am să comentez nimic legat de piesă. Am să vă las textul mai jos. Citiți-l cu atenție și încercați să-i înțelegeți sensul, apoi trageți voi concluzia:
“Azi-noapte am avut un vis
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc era gata,
Iar eu..
M-am dus la catedrala, de dimineață, sa-l caut pe Dumnezeu
Nu l-am găsit, sunt convins că era acolo dar, pur si simplu, nu l-am gasit eu,
Deși l-am căutat până și-n sălile polivalente și-n cele douășpe lifturi și-n parcarea subterană
Și-n spațiile auxiliare. Nu l-am găsit,
Dar nu m-am mirat. Acolo, totuși, e o suprafață de unșpe hectare.
M-am dus în oraș să îl caut. Am ajuns în Centrul Vechi.
M-am gândit că acolo e puțin probabil să îl găsesc.
Așa că am luat-o încet-încet pe jos, pe cheiul Dâmboviței,
Ușor, așa, fără să mă grăbesc.
Și pân’ la urmă l-am găsit într-o biserică din lemn,
E una undeva pe-un deal
L-am văzut de la intrare.
N-a fost greu, biserica are 100 de mp în total.
Și cred că știu de ce l-am găsit aici.
Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul,
Lemnul si spatiile mici.
M-am trezit din vis și, ca orice creștin, m-am gândit
Ce înseamnă visul meu. Și am realizat
Că de fapt n-a fost un vis despre bugete, taxe sau donații.
Nici despre ce-ar trebui impozitat,
Nici despre școli, spitale, priorități,
Generalizari, adevăr absolut, opinii contrare,
Alb, negru, bine, rău, frumos, urât. Nu.
A fost un vis foarte simplu despre smerenie. Atât.
Habar n-am ce părere ai,
Habar n-am ce-o să zici
Eu cred ca dumnezeu prefera lemnul
Lemnul si spatiile mici”
Aceste detalii fiind stabilite, să ne întoarcem la industria noastră muzicală. Carevasăzică scoate trupa Taxi piesa cu spații mici. Și se umple virtualu’ românesc de cuvioși care apără, de atei virtuoși care atacă, de dreptcredincioși care înfierează. Am citit niște inepții debitate neașteptat de oameni cu neuroni simpatici; am citit noroi, ură și rahat mult și puturos. Unul dintre puținele lucruri normale pe care le-am citit a fost ce a scris Moise Guran.
Când a început lumea să cârtească, nenea Grigore Leșe și-a tras repede pe el capotul de mireasă virgină, a ridicat din sprâncenele stufoase a mirare ușor lezată și a zis că n-a știut în ce se bagă. Un fel de 23 august 1944 a făcut nenea Leșe. S-a dat repejor după cum bate vântul mai puternic și, în loc să țină piept întregii viituri de derapaj semantic alături de niște oameni ale căror intenții bune au fost murdărite de minți bolnave, a preferat să se spele pe mâini și să-și ia tălpile la spinare. Domnule Leșe, pe mine m-ați dezamăgit profund. Ceea ce vi s-a explicat despre piesa Taxi era adevărul, interpretările semidocților și întunecaților la suflet sunt cele greșite. Vă rog eu, citiți versurile pe care le-a scris Dan Teodorescu! De fapt… mai bine nu. Lăsați așa!
Trupa Taxi a reacționat corect. A dat videoclipul jos ca să îl scoată pe Grigore Leșe de acolo. Într-un comunicat scris de Dan Teodorescu ni se spun două lucruri: primul este că videoclipul se va întoarce, indiferent de părerea pe care o vor avea unii și alții despre această piesă; al doilea este că acest lucru se va întâmpla dupa Paște.
Hai să vorbim puțin despre declarația asta și ce înseamnă ea. Momentul în care Dan a postat acele cuvinte era unul excelent pentru a continua o campanie care ar fi creat și mai multă vâltoare. Toată lumea vorbea despre asta, toată lumea avea o părere și toată lumea era dornică să comunice despre acest subiect. Decizia lui Grigore Leșe ar fi putut fi cărniță de calitate superioară pentru a alimenta mai departe scandalul. Hai să ne înțelegem: s-a ajuns atât de departe, încât oameni pe care îi stimez personal și profesional calculau ROI-ul acestei acțiuni a trupei Taxi.
Smerenia nu are nimic de-a face cu strategia, cu return of investment sau cu expunerea. Ea este o alegere firească a omului care alege să creadă sau o calitate de admirat (numită laic și incomplet modestie sau cumpătare) a omului care alege să nu creadă. Despre smerenie a vorbit Dan Teodorescu în piesa sa. Despre nimic altceva. Dacă vei citi textul, acolo scrie clar. Și tot întru smerenie a acționat trupa Taxi atunci când a hotărât că videoclipul piesei va reveni în online după Paște. De ce? Pentru că ei au ales să creadă în Dumnezeu, pentru că ei au văzut că au cântec care aduce vâltoare și vrajbă și pentru că acum suntem într-o perioadă în care cei care am ales să credem ar trebui să încercăm să evităm conflictele. E Postul Mare.
Așa că, în loc să continue să călărească valul comunicațional pe care l-au iscat, în loc să strategizeze rapid sau în loc să dea bir cu fugiții de lângă un cântec în care cred, trupa Taxi face alegerea smerită și pașnică. Deloc surprinzător, Dan Teodrescu nu a găsit de cuviință să motiveze amânarea întoarcerii videoclipului în online. Probabil că lui motivul i s-a părut la fel de evident ca și înțelesul versurilor care au provocat atâta vâlvă.
Evident că această alegere nu a fost băgată în seamă de nimeni. Pentru că smerenia nu vinde. Cumpătarea nu-i cool. E hip să întrebi cu voce tare la restaurant ce e de post în meniu după ce ți-ai stins țigara pe care ai fumat-o de nervii provocați de idiotul cu care te-ai înjurat în trafic. Dar să înțelegi și să respecți Postul Mare drept o perioadă cu liniște și cât mai puțină vrajbă, asta nu e deloc interesant.
Taxi e cu atât mai mult despre smerenie acum, prin alegerea lor de a tăcea deocamdată. Mi-aș dori să fim mulți care înțelegem asta.
sursa imagini: ziarullumina.ro , b1.ro
A crede sau a nu crede in Dumnezeu e, desigur, alegerea fiecaruia. Credinta in Dumnezeul crestin presupune insa schimbarea propriei vieti, dar SI a vietii altora. Pentru ca, spune Initiatorul acestei credinte, poate “muta muntii din loc”. Si nu e vorba in primul rand despre muntii fizici – desi au fost si asemenea cazuri – ci despre muntii din inima fiecaruia. Crestinismul inseamna a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti. Si daca sustinem ca iubirea – intru Hristos, un pic diferita de sentimentalismul pe care adesea il definim cu acelasi nume – nu schimba nimic in viata celuilalt, inseamna ca totul e degeaba. Credinta crestina urmareste prin iubire “ca tot omul sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina”. Ceea ce, sa recunoastem, e o schimbare radicala fatza de starea actuala a lucrurilor. Atat despre schimbarile pe care le determina credinta.
Trupa Taxi a scos o piesa. Dan Teodorescu si compania cred ca Dumnezeu prefera lemnul. Foarte bine, e convingerea lor. Cam simplista, daca stau eu sa ma gandesc, dar e a lor. Dumnezeul in care cred eu, asa cum Il stiu/ stim din Scriptura, S-a nascut in iesle, dar a predicat intr-un templu construit in 47 de ani, daca nu ma insel. Credinta cea mai arzatoare s-a manifestat adesea in bisericutele de lemn din Maramures – aparute, fie vorba intre noi, dintr-o constrangere istorica, dar nu mai putin frumoase – dar si in catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol, locul de unde, printre altele, a pornit crestinarea slavilor, un grup nu tocmai mic de crestini, care a dat nu tocmai putini sfinti. Dar, in fond, “cred ca…” nu e o sentinta. Partea cu smerenia e mai spinoasa un pic. Avem si despre smerenie multe pilde. In Scriptura, in vietile unora dintre noi, in istorie. Eu imi amintesc de vames si de fariseu. Vamesul, dat exemplu de smerenie, statea si plangea si isi marturisea pacatele in fatza lui Dumnezeu. Singur, asa cum ne invata Intemeietorul credintei noastre,” intru ascuns, pentru ca Tatal vostru Care este intru ascuns sa va raspunda”. Rugaciunea comunitara a Bisericii e altceva, taina celor “2 sau trei stransi in numele Meu”, trairea in unire a jertfei de pe cruce, mereu reactualizata in spatii de diferite dimensiuni. Insa rugaciunea particulara se face in singuratate. Dar atunci de unde nevoia de confirmare? Cand vorbesti cu Dumnezeu – in credinta mea – confirmarea sau infirmarea trebuie sa vina de la El. Intr-un fel sau altul. Prin constiinta, prin duhovnic, nu intru in detalii. De ce ar trebui sa strangi 33 de oameni initial, apoi si mai multi, ca sa-ti sustina punctul de vedere? Hai sa trecem insa si peste asta. Sa spunem ca s-a creat o comunitate de gandire si de simtire. Dar cum de au fost alesi doar oameni cu impact mediatic? Nu spune lectia de smerenie sa nu te uiti la fatza omului? Daca Taxi scotea piesa pe cont propriu, n-as fi fost neaparat de acord cu mesajul, dar l-as fi inteles. Contradictia majora apare atunci cand strangi laolalta zeci de oameni cunoscuti, “vedete”, despre care stii foarte bine ca au o anumita “priza” la public. Si aici nu mai e vorba despre smerenie, ci despre o miscare masiva de PR. “Credinta ar trebui sa fie treaba exclusiv personala a fiecaruia” – conceptie protestanta – spun unii, in schimb o parere despre credinta izvorata din smerenie trebuie difuzata pe scara larga si cu “modele” multe, care sa convinga lumea. Nu stiu, ceva nu se leaga.
Nu-i cunosc pe toti cei din clipul trupei Taxi. Doi imi sunt prieteni, cu alti doi ma mai salut pe la concerte. De ceilalti am auzit si eu, ca tot omul. Unora le-am vazut filmele, unora le-am ascultat muzica, altuia i-am citit niste carti. Acesta e cel care a spus ca e vorba aici de un mesaj poetic, care e prin excelenta ambiguu. La cat de multi sunt prietenii trupei Taxi, ar putea sa initieze chiar o petitie pentru ambiguitate. Pe cei mai multi nu-i stiam foarte preocupati de problemele de credinta, dar poate ma insel. Siguranta si coeziunea lor ma uimesc. Si, in fond, cine stie daca nu eu sunt cel in eroare: in fond, oricat m-as gandi si m-as framanta, marturisesc ca in afara de cele transmise explicit sau macar in parabole de Hristos, eu… nu stiu nimic despre preferintele lui Dumnezeu.
Nu cred ca a pretins cineva vreo clipa ca initiativa asta a trupei Taxi este altceva decat o campanie de comunicare. Fix asta este. Orice astfel de campanie are un scop si un pretext. Pretextul este cel care capteaza atentia publicului, astfel incat, odata ce au devenit atenti, oamenilor sa li se poata comunica scopul campaniei.
Motivul pentru care in clip apar numai figuri publice este ca acesta este modul clasic in care campaniile de comunicare capata un glas mai puternic. Oamenii tind sa plece urechea mai abitir daca glasul care rosteste mesajul este unul cunoscut lor.
Pretextul acestei campanii este exprimarea credintei ca Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici. Subtextul face o trimite evidenta si deloc ascunsa la procesul construirii Catedralei Mantuirii Neamului, care este un subiect numai bun pentru un astfel de rol: e actual, e dezbatut, toata lumea are o opinie despre el. Dar acesta este doar pretextul acestei campanii.
Un indemn la cumpatarie (nu vreau sa mai folosesc cuvantul smerenie, pentru ca s-ar putea sa-l folosesc gresit), acesta este scopul campaniei de comunicare initiata de trupa Taxi. Cumpatare care ar trebui sa existe in absolut toate aspectele vietii. O cumpatare pe care, daca nu o ai inclusa printre valorile tale personale prin intermediul primilor ani de educatie, nu o poti atinge decat prin eforturi foarte mari. Cumpatarea asta nu e sprijinita de aproape nimic din societatea care ne inconjoara. Asta spun, de fapt, toti cei care repeta mesajul cu “Dumnezeu prefera lemnul, lemnul si spatiile mici”.
Cu siguranta ca, daca toti cei care au acceptat sau si-au dorit sa apara in videoclip, ar fi spus pur si simplu: “Mai oameni buni, va rugam noi, fiti cumpatati!”, campania ar fi avut mult mai putina expunere.
Problema este, asa cum si Dan Teodorescu va admite daca il va intreba cineva, ca aceasta campanie a avut un pretext atat de exploziv, incat scopul ei s-a pierdut cu totul din vedere. Din pacate. Initiativa este insa laudabila. Iar eu, personal, ma voi alatura oricarei campanii care ne indeamna la cumpatare in orice mod, fie cu Dumnezeu care prefera lemnul, fie cu orice alt mesaj si pretext.