Varianta audio: YouTube, SoundCloud, iTunes
Nu-s biciclist. Nici pe departe. Am primit cadou un Pegas acum un an și ceva, apoi am rămas fără carnet și, de nevoie, m-am dat cu bicla un pic prin oraș. La început eram timid. De fapt făceam pe mine de frică. Încetișor mi-am revenit. Nu-i dracul chiar atât de negru, pe cuvânt. Anul ăsta merg pe bicicletă ori de câte ori pot. Să zic că am pedalat preț de câteva sute de kilometri, da’ nu mai mult de patru.
Dacă e ceva ce ador când merg pe bicicletă, e să mă dau pe Calea Victoriei în sens invers față de cum merg mașinile, la ora aia când toată lumea stă, blocată în trafic. Merg încet si le privesc fețele prin parbriz. Îmi bate vântul alene prin cască, inspir noxe cu duiumul și privesc oameni care stau deși și-ar dori să meargă. E puțin sadism, o țâră de voyeurism și un feeling de libertate adolescentină în plăcerea asta a mea.
Da’ gata cu introducerea, că nu vreau să scriu ode pentru mersul pe două roți. Doamne ferește, poate vă fac poftă și mi ți se umple, neică, Bucureștiul de bicicliști. Groaznic ar fi, vă dați seama?! Ar slăbi oamenii, ar scădea poluarea, s-ar decongestiona traficul, v-ar scădea cheltuielile la revizii și carburant, ați fi mai calmi, mai relaxați și ați ajunge să vă cunoașteți orașul mai bine. Pușchea pe limbă și scuip în sân de trei ori! Mă iertați că am neobrăzarea de a vă face să pierdeți timpul cu asemenea tâmpenii.
Eu vreau să vă povestesc o întâmplare, care mi-a dat ideea pentru prezentul articol. Bine, nu și pentru intro, că ăla s-a scris singurel. Eu aveam de gând să pomenesc despre biciclit în vreo două fraze măiastru ticluite și apoi să-mi afund dinții în subiect, da’ uite că-s la al patrulea paragraf și bat câmpii cu grație, pe lângă subiect.
Booon! Carevasăzică eram pe biclă. Taman ce trecusem pe lângă coada calului lui Carol I. În fața mea, la semaforul dinspre Universității, stopul roșu. La trecerea de pietoni nimeni. Pe pista pentru bicicliști, un nene pieton. M-am apropiat încetișor de el, purtând un război interior. Să-i zic? Să nu-i zic? În cele din urmă revoluționarul din mine a câștigat. M-am și mirat, într-un fel. Revoluționarul ăsta devine mult mai plăpând pe măsură ce trebuie să scrolez mai mult ca să-mi găsesc anul nașterii în formularele online. Da’ de data asta a câștigat.
Am examinat rapid personajul, ca să-mi strategizez atacul. Cămașă albă, blugi clasici, mocasini, geantă din piele care părea să conțină un laptop. Îmbrăcat corect. Tunsoare clasică, scurtă. Cureaua de la ceas asortată cu a pantalonilor. Mai că mi-a venit să nu mai deschid gura. O avea omul probleme pe cap și, de preocupat ce e, s-a pus aiurea la trecere. Pân’ la urmă, toți greșim, nu?
Da’ te pui cu revoluționarul? Voia sânge ăsta micu’. S-ar fi mulțumit și cu niște scuze încurcate, aruncate grăbit de un om politicos. Așa că, aproape fără să vreau, am deschis gura:
– Mă scuzați că vă deranjez, zic eu pe un ton prietenos, zâmbind. Știți, trecerea de pietoni este cu fix o jumătate de metru mai la stânga dumneavoastră. Aici e pista pentru biciliști.
Am vorbit privindu-l fix în ochi. În timp ce vorbeam, am văzut cum mă scanează rapid, cum ochii i se îngustează și neuronii încep să-i trebăluiască-n tărtăcuță.
– Daaaaaa, zice el lung și vag interogativ, încă așezându-și argumentele-n front. Nu prea cred!
E clar că n-a găsit altceva mai bun. Că încă mai caută. La fel de clar era rândul meu. Îi explic așa, ca pentru juma’ de creier:
– Pietonii traversează pe zebră, care este în stânga dumneavoastră. În față aveți două culoare pe care sunt desenați bicicliști. Și semafoarele sunt la fel. Cel pentru pietoni e în stânga, cel pentru bicicliști este fix în față. Au simboluri diferite pe ele.
Îi dădusem omului răgaz să formuleze un răspuns. Și mi l-a dat. Cu țâfnă și dispreț și la per tu, după cum mă așteptam deja:
– Stai liniștit că și eu sunt biciclist. Dacă vrei să știi, pistele astea sunt ilegale. Așa a zis poliția rutieră. Pune mâna și interesează-te, dacă nu te pricepi! Pistele astea nu mai există! Sunt ilegale!
M-am blocat o secundă. Ca atunci când cineva încearcă să te convingă că e ger de crapă pietrele într-o toridă după-amiază de august. În fața unor argumente atât de absurde, prima reacție e tăcerea. Te cauți repede, să vezi dacă nu cumva e un vis. Sau dacă nu cumva chiar ești tu singurul neștiutor din sat. Probabil că ezitarea mea a fost evidentă, pentru că războinicul în mocasini s-a relaxat. Ba chiar cred că am văzut un zâmbet victorios înflorindu-i în colțul gurii. Răspunsul meu a venit mai timid decât mi-aș dorit:
– Cum să fie ilegală pista de pe Calea Victoriei!? Toate semafoarele pentru bicicliști funcționează, bordurile (care o delimitează față de carosabil n. red.) sunt în continuare la locul lor, niciun polițist nu m-a oprit vreodată în timp ce mergeam pe aici. În plus, chiar dacă ar fi fost desființate, dumneavoastră tot pe trecerea de pietoni ar trebui să traversați, nu pe lângă ea.
Rășchirându-și picioarele de parcă mă pregăteam să-i dau brânci, omul nostru și-a ridicat bărbia odată cu tonul și mi-a aruncat disprețuitor:
– Sunt ilegale, n-auzi? Și, oricum, io traversez pe unde vreau!
Argumentele mele au avut o singură hibă. Oricât de logice erau ele, erau contra lui. Atunci am înțeles că lupta n-are rost. Că omul nu poate fi convins niciodată de nimic care contrazice părerile lui. Iar părerile lui sunt beton armat. El știe tot și are mereu dreptate. Și chiar dacă n-are, nu contează. Să-l “faci” pe interlocutor, să ai ultimul cuvânt (fie și el și o înjurătură) – aia e victoria.
Mi-am cerut scuze că l-am deranjat și am așteptat tăcut să se facă verde. Am mers mult pe biclă în ziua aia. Mă rog, suficient cât să rumeg îndelung întâmplarea. Personajul de la trecerea de pietoni e tipic pentru noi, români ai prezentului.
Complexul lui “am dreptate chiar dacă n-am” este unul care, din punctul meu de vedere, are o cauză unică și clară despre care am mai scris: lipsa educației. Și nu mă refer aici la cea aducătoare de patalamale, obligatorie prin lege sau prin uzanță socială. Ci la cea care pe care ar trebui să o primim în copilărie (chiar și la școală) și care să ne învețe că e ok să n-ai dreptate, că să îți recunoști necunoașterea nu-i o rușine, că sentimentele și confortul celor din jurul tău sunt cel puțin la fel de importante ca ale tale.
Ce credeți? Am verificat sau nu informația pe care mi-o dăduse belicosul nene? Am verificat-o, evident! E o știre din 2012, care vorbește despre o mare parte a pistelor de bicicliști din București. Chestie care e adevărată și în 2018. Dungile alea trasate pe trotuare doar ca să fie justificate 11 milioane de Euro nu pot fi numite piste de bicicliști. Dar nu toate-s așa. Ci 80%, după cum o zice și articolul. Iar cea de pe Calea Victoriei e funcțională, că doar nu mergeau semafoarele aiurea-n tramvai timp de 6 ani. Și uite cum ajung eu să mă justific pentru ceva evident.
Ne folosim neuronii prea mult pentru a ne hrăni orgoliile și prea puțin ca să devenim mai buni la suflet sau în vreun meșteșug, oricare ar fi el. Rânjetul satisfacției de o clipă pe care ți-o dă victoria asupra unui oponent (de conversație, de trafic, de orice) a ajuns pentru mulți sinonim cu fericirea. Și nu-i deloc așa. Refuz să cred că am ajuns atât de departe doar ca să descoperim că afirmarea superiorității e tot ce contează în lumea noastră civilizată și hiper-tehnologizată.
Empatia, grija pentru omul necunoscut de lângă noi, bucuria de a ajuta, altruismul – astea ar trebui predate în grădinițe și școli odată cu alfabetul. Părinții care-și trăiesc viețile la serviciu ar fi cazul să înțeleagă că nu salariul le va transforma plozii în oameni. Modelele spre care copiii noștri își îndreaptă atenția sunt din mucava. Le lipsesc substanța, dorința și timpul “pe firmament” pentru a-și permite să mai predice și alte valori în afară de aia proprie (care de prea multe ori e îndoielnică).
Mamelor și taților din țara-ntreagă, doamnelor și domnilor învățători, vă rog eu frumos de tot să-i învățați pe copii să fie oameni! Că restul găsesc ei singuri pe net.
sursa imagine: Science Alert
