Leonard Cohen la Bucuresti

Concertele nu incep niciodata la fix. Iar concertele artistilor mari au intotdeauna un opening act. Asa e toata lumea multumita. Si cei care gasesc mai greu locuri de parcare. Si cei care vor neaparat sa dea o raita pe la merchandising si pe la jetoane si pe la bere si sa stea de vorba cu x si cu y. Si artistii cei mari care gasesc un public care este fie deja energizat de un opening act bun, fie nerabdator sa vada artistul cel mare dupa un opening act rau sau mediocru.

Concertele inseamna intotdeauna muzica data tare, oameni care topaie si danseaza, fani care tipa versurile piesei preferate cat ii tin plamanii si cu toate astea reusesc sa auda cum muzica ii acopera.

Concertele inseamna imbluzeala benevola si benigna.

Daca toate afirmatiile de mai sus sunt adevarate, atunci Leonard Cohen NU a sustinut aseara un concert pe stadionul Arcul de Triumf din Bucuresti. Inaintea lui n-a cantat nimeni. Prima piesa s-a auzit pe la 7 si cateva minute. S-a auzit atat de incet, incat in plina piesa auzeai paharul de bere calcat in picioare la cativa metri buni de tine.

Ca orice bucurestean care sta departe, munceste in weekend si vine la concert cu masina, am intarziat impreuna cu sotia mea vreo 20 de minute. Am intrat pe gazon cand afara era inca lumina.

Cohen se aude? Parca da. Hai sa intram. Bai, poate sunt probe de sunet. Nu, uite, e lume multa. Si pe scena e toata trupa. Si merg si LED-urile. Hai mai in fata? Unde mai in fata? Nu vezi ca-i gardu’? Ssshhh, vorbiti mai incet! Ce-i asta frate?! Asta-i concert?!

Dupa ce ne-am gasit locul si am inceput sa ascultam, toate intrebarile si-au gasit raspuns. Nu explicatii clare. Nu logice. Doar raspuns. Pe scena era un artist care n-a cantat de fapt si de drept in viata lui. Cohen e un poet/scriitor care stie sa cante la chitara si care si-a pus versurile pe o muzica lenta, inceata, hipnotizanta, care a facut generatii intregi de fete tinere sa suspine a amor pentru vocea groasa, cu inflexiunile unice ale omului care isi citeste propriile cuvinte. Si toate generatiile alea de fete erau acolo. De la liceencele-artiste care beau ceai si vorbesc despre cele mai noi curente in arta, pana la bunicile care isi luau timid sotii de mana dupa cat timp oare?

De ce sa se auda tare Leonard Cohen? Piesele lui nu sunt facute pentru asta. Daca asculti versurile, atunci mintea iti zboara departe si trebuie sa te auzi visand in timp ce intelegi. Daca iti aduci aminte, atunci amintirile tale trebuie sa aiba loc sa se faca auzite.

Leonard Cohen a cantat ieri timp de aproape 3 ore (cu doua pauze scurte), in ziua in care implinea 74 de ani. Ultima data cand cantase pe o scena „avea 60 de ani si era inca un pusti care avea vise si iluzii”. N-a „facut show”. A multumit aproape umil, aplecat si cu palaria in mana, dupa fiecare piesa. Si-a prezentat calm si dragastos aproape instrumentistii (foarte buni, cum atlfel?) de nenumarate ori. De cateva ori a simtit nevoia sa recite cateva din versurile piesei care avea sa urmeze. Emotionat? Mie asa mi s-a parut. Mai ales la sfarsit.

Poate ca nu era tocmai tipul de cantare de organizat pe un stadion. Cu siguranta ca in loc de stat in picioare si un pahar din plastic plin cu bere as fi preferat un club intunecat si plin de fum, un single malt si lene multa. Dar sunt fericit pentru ca am apucat sa traiesc un asemenea eveniment, pentru ca nu cred ca un astfel de artist va mai aparea foarte curand.

Ce-am simtit? Nopti tarzii de vara, in care descult de cateva zile (oare prin ce cort mi-oi fi lasat adidasii), imprumutam bani de o pizza si cerseam o bere la Jevin pe terasa, interminabile jocuri de canasta in care Ostenii pierdeau lamentabil dupa ce castigasera fara nici un fel de drept de apel, discutii filosofico-lacrimogene duminica dimineata dupa bairam printre scrumiere pline si urat mirositoare, dansuri lungi in care piesa era doar pretext de atingere si de cuvinte frumoase soptite printre cuvintele lui si mai frumoase, seri calde de vara la Green Hours pe terasa cu bere lenesa si vorbe rare, drumuri singuratice cu masina spre casa din cine stie ce oras cu eveniment bling-bling si beat-beat cu voce ragusita, ochi carpiti de somn si creier fericit sa auda muzica de pace.

Leonard Cohen m-a facut sa fiu foarte bucuros aseara. Pentru ca a cantat piesa asta, care este una din piesele mele preferate din toata lumea asta mare. Tu ce intelegi din ea?

    1. deeapoisongirl 22 septembrie 2008
    2. danfintescu 23 septembrie 2008
    3. Paul Slayer 23 septembrie 2008
    4. Yoda 23 septembrie 2008
    5. Simina 24 septembrie 2008
    6. cata 24 septembrie 2008
    7. danfintescu 25 septembrie 2008
    8. xcell 1 noiembrie 2008
    9. adi 28 februarie 2009

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.