Leppardul surd si Sarpelealb

Mi se mai intampla cateodata sa vad filme mai repede decat am timp sa scriu despre ele aici pe blog. Insa n-am crezut niciodata ca voi ajunge in aceeasi situatie si cu concertele de trupe mari de afara. Dar asta nu poate fi decat de bine. Judas Priest diseara in B’estfest Aftershock, iar eu n-am avut inca vreme sa povestesc despre Def Leppard si Whitesnake vazuti marti.

Faptul ca a fost in acelasi loc in care am vazut cele mai tari aparitii live (parerea mea, nu dati cu bolovanuuu’) de la B’estfest de anu’ asta poate ca m-a facut sa ma astept la mai mult. Din toate punctele de vedere. Sa-ncepem cu organizarea. Faza cu jetoanele in loc de bani, care a functionat cu atata succes cu cateva zile inainte, aici s-a dovedit a fi cumplit prilej de coada si enervare. Nici capacitatea de livrat bere nu facea fata gatlejurilor insetate, ceea ce insemna alta coada, alta distractie. Cica ar mai fi fost si Jack Daniel’s pe undeva pe acolo, insa in afara de cateva logo-uri mici eu n-am vazut mare lucru. Asa ca am refuzat cu obstinatie sa le dau bani unor oameni care isi cam bat joc de tine si m-am asezat cuminte, undeva pe langa mixerul de sunet al PA-ului, asteptand sa inceapa recitatlul Def Leppard.

Nu pot sa spun ca am fost vreodata macar vreun pic tentat sa ascult trupa asta. Insa ma mai intalneam cu clipuri de-ale lor la televizor, sau cu vreo balada pusa de vreo fata cu un acces de romantism pe la cine stie ce bairam din liceu. Ce-am vazut insa pe scena a fost o trupa lipsita de energie, de placere, de smanes. E adevarat ca au avut marele dezavantaj de a canta pe zi. Ok. Insa tot pe zi am vazut si Apollo 440 sau Stereophonics. Tot pe zi au cantat si NSK. Ma rog, oricum nu pentru ei cumparasem biletul. La un moment dat am zis ca sunt eu prea cusurgiu sau ca n-am mai fost demult la un concert rock, asa ca m-am uitat intrebator la amicul Alex Penescu (Abigail), al carui cascat plictisit m-a lamurit pe deplin.

La Whitesnake am avansat pana la vreo 10 metri de scena. Aici, din cate am bagat de seama, parerile sunt imparite. O sa incep evident cu iorz truli, adica je, ca doar de-aia am venit. Dupa lalaiala ingrozitoare pe care o vazusem mai devreme, nu asteptam foarte multe. Ba chiar ma resemnasem intrucatva. EI bine, m-au dezmortit imediat. Energie, placere de a canta, relatie foarte ok cu publicul din primul moment. Instrumentistii mi s-au parut foarte buni. Desi cu siguranta inca in faza de biberon (cel putin cativa dintre ei) cand aparea Whitesnake pe piata, au inteles spiritul povestii. Despre Coverdale, daca as fi scris postul asta imediat dupa concert, as fi scris de foarte bine. Intre timp, vraja s-a mai estompat. Efortul era vizibil mare pentru el. Era clar e la limita fortelor. Vocea nu mai era nici ea nici pe departe ce-a fost o data. Poate ca si unel gesturi pe care le facea nu mai erau ok pentru un om de varsta lui. La formarea parerii asteia a contribuit mult si schimbul de impresii avut cu Tudor, care nu fusese foarte impresionat. Insa revin la teoria mea conform careia un concert exista doar pentru oamenii din fata scenei si pentru momentul ala! Iar Whitesnake a existat!

STAI, NU PLECA! ÎNCĂ...

Dacă-ți plăcu scriitura și vrei să mai afli ce-mi bubuie debla,
apasă butonu' de colea, te rog!