Lisboa

Portugalia e un fel Romanie, da’ mai rasarita putin din mai multe puncte de vedere. In primul rand e mai rasarita pentru ca e mai la Apus. Cel mai la Apus. Scuzati paradoxul, da’ in ceea ce priveste continentul asta al nostru pe care nu prea mai munceste nimeni, cam asa se pare ca ar sta lucrurile: cu cat esti mai departe de Miazazi, cu atat esti mai rasarit.

Continuand ideea asta, ar insemna ca tarisoara asta mica de contine intr-insa un cap de stanca (Cabo de la Roca) de este el al mai de Vest punct al Europei, ar trebui sa fie un varf din toate punctele de vedere. Stie toata lumea ca nu e asa. M-a ajutat Dumnezeu si mi-am plimbat oasele din ce in ce mai batrane prin toate colturile patriei, ba si prin cateva patrii de-ale altora. Un lucru pe care am descoperit ca noi nu il avem, iar ei, Vesticii cei rasariti, il au din plin este apetenta pentru turism. Daca undeva, intr-un colt de lume, exista doua pietre puse una peste alta de nepotul fiului nu stiu carui gogoman, automat se ingradeste, se lumineaza, se face un magazin de suveniruri, o cafenea si se include „obiectivul” in itinerariile turistice. La noi, ca si la portughezi, nu e chiar asa. Bine, la noi nu e asa deloc si nici nu se prea intrevad sanse sa facem bani din asta, pe cand la ei se lucreaza puternic, mai e un pic si gata, ajung la nivel. Rasar si ei imediat, deci…

Poate cu contrastele noastre m-am obisnuit. Ale lor insa, ma frapeaza. Pereti scorojiti la cativa metri de botique-uri luxoase. O cantina obosita care se lauda a fi restaurant. Trafic reglat electronic si stopuri de pietoni supravegheate (fiecare!) cu camera de luat vederi, dar se trece pe rosu (fie om, fie masina) si se fac scheme si tzuka-hare in trafic exact ca la noi.

Poate tocmai de-asta in Lisabona nu se inghesuie turistii. Sunt multi. Cu mult mai multi ca in Bucuresti. Mult mai putini decat in Paris sau Barcelona. Dar nicaieri nu e niciodata coada la intrare. Gasesti intotdeauna loc in autobuzele turistice. Nu e inghesuiala nicaieri. Totul e lejer, relaxat, cu un latin je m’enfichism. Poate ca de-asta eu am rezonat cu Lisabona. M-am simtit acasa. Bine… un acasa de peste vreo 20 de ani, in ceea ce priveste diverse aspecte ale vietii. Dar acasa.

La asta se mai adauga niste ani de comunism lipsa la apel (desi si ei au avut oleaca de dictatura a lor), niste ani (destul de putini e drept) in care au fost puterea suprema a lumii si  bogatiile curgeau suvoaie la ei in tara, iar palatele se luau la intrecere cu ciupercile post-ploaie. Plus un relief in fata caruia gura se incapataneaza sa se tot deschida maaaare. Asta pentru ca e munte imblanzit, munte care se arunca furios in mare, mare peste tot.

De vazut, evident, nu am apucat sa vad tot. Dar din cate am reusit, recomand: Praca do Comecio (si toate celelalte din jur), Belem (cu turnul si manastirea ieronimilor), Parque de Nacoes (Garden of Knowledge – e super-distractie acolo), Sintra (Cabo de la Roca, castelul maur, dar mai ales palatul Pena), Cascais (Boca de Inferno)

    1. Diana 11 septembrie 2011
    2. Huidu 11 septembrie 2011
    3. danfintescu 19 septembrie 2011
    4. Mihai 29 septembrie 2011
    5. Andy 9 iunie 2012

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.