Recunosc. Asta este prima carte de Boia pe care o citesc. L-am văzut și auzit menționat de diverse minți luminate de-a lungul anilor, mi-am notat de nenumărate ori în minte să îl încep și, în cele din urmă, a dat Dumnezeu. Oricât de pasionat de istorie aș fi, tot m-am speriat un pic când am văzut cât de groasă-i cartea asta. Din păcate n-am nici pe departe îndeajuns de mult timp pentru citit pe cât mi-aș dori. De multe ori mă mint singur că voi citi o jumătate de oră în pat, înainte să adorm. Rândurile prind să-mi danseze nebune prin fața ochilor după doar căteva minute, cuvintele se invălmășesc în ghemotoace de vis și, resemnat și vinovat, închid cartea, sting lumina, promițându-mi în gând ca mâine voi citi mai mult.
Să revenim. De fapt, hai să “venim” că până acum n-am vorbit deloc despre carte, ci doar despre neuronii mei obosiți și frustrați. Ziceam că mi-era teamă că va fi greu de citit. Că va dura mult. Că s-ar putea chiar să fie greu de digerat pe alocuri. Da’ de unde! Cartea asta e un roman de aventuri plin de savoare. Scrisă alert, în goană parcă, te ține cu sufletul la gură. E drept că perioada despre care vorbește este una tulbure rău de tot în care, în doar 20 de ani, oiștea nației noastre a înclinat când la dreapta de tot, când mai spre centru, pentru ca până la urmă să se-nfigă în gardul stângii care ne-a netezit creierele și ne-a zbârcit sufletele timp de 45 de ani, gard din care încă se zbate să se smulgă. Carevasăzică nu prea putea să fie fadă cartea asta decât dacă ar fi fost scrisă de un personaj anost. Nu e cazul.
Deși n-am avut niciodată onoarea de a-l asculta pe dl. Lucian Boia vorbind, sunt sigur că are un discurs fermecător. Printre rândurile Domniei Sale răzbat, ca la orice istoric de altfel, și opiniile personale. Ororarea și scârba față de comunismul trăit din plin sunt mult mai mari decât cele față de naționalismul extrem întâlnit doar în poveștile părinților sau ca material de studiu. O îngăduință ușor amuzată se vede față de toate mințile luminate care au virat fiecare unde a crezut că e rost de căpătuială mai ușoară în acei ani plini de incertitudini. Per total, însă, performanța lui Lucian Boia de a rămâne obiectiv, imparțial așezat în fotoliul istoricului, este remarcabilă. Se face referire la multe nume pe care orice elev a fost atent la orele de română sau la cele de istorie le cunoaște și despre care meritam cu toții să știm mai mult.
Nu cred că domnul Boia va citi vreodată aceste rânduri. Dar dacă lucrul ăsta se va întâmpla, prin absurd, aș vrea ca Domnia Sa să știe că îi mulțumesc foarte mult pentru că m-a ajutat să înțeleg și mai bine că între mine și istorie nu e doar un flirt plin de pasiune, ci o iubire stabilă și de durată.
