Luis Landero – „Portretul unui bărbat imatur”

luis landero

Uite că nici nu mai știu de unde am primit cartea asta. Probabil s-a vrut a fi niscaiva tragere de mânecă din partea unui amic bine intenționat întru tardivă (dacă nu chiar imposibilă) maturizare. Probabil că fix ăsta e motivul pentru care memoria mea selectivă a ales să excludă din arhivă persoana care mi-a dat cartea. Hm… Dar dacă mi-am cumpărat-o eu și nu mai știu? Memoria mea să taie fără milă până și auto-tragerea de mânecă?

Asta este prima carte pe care am citit-o după Haruki și mărturisesc că a picat tare bine. După tot haosul lumilor paralele de acolo, mititica asta (chiar e o carte foarte scurtă) care se citește ușor a intrat la țanc. Nu vă așteptați însă la ceva light, pentru că veți fi dezamăgiți. E o carte care te scutură de umeri. Ba din când în când îți vâră și câte un ghiont în coaste sau rinichi. Are gustul amărui al oricărui roman contemporan al cărui autor abia se năștea, pe vremea când predecesorii lui urlau deja de spleen. Conține câteva fraze genial întoarse din condei. Povestea este una a unui bărbat sincer. Sunt curios, însă, cam cum au interpretat doamnele cartea asta. Pentru ele s-ar putea ca unele din chestiile normale, peste care noi, ăștia de ne zicem falnici „sexul tare”, am trecut cu maximă ușurință, să fie un fel de electroșocuri.

Povestea e fix cum a vrut-o scriitorul. Searbădă. Seacă. O poveste de pe vremea când eroii din cărți sunt morți de mult, la fel cum moarte și îngropate sunt demnitatea, dragostea, dorința de frumos din literatură. Singurul care supraviețuiște înveșmântat în negru, înrăit, cu colți ascuțiți și veșnic hămesit de sânge e umorul. Din ingredientul acesta Senor Landero posedă din plin.

N-aș vrea să fiu greșit înțeles. E o carte bună, care se citește ușor și o recomand din toată inima. Doar depresia asta universală mă cam enervează pe mine… Poate pentru că
sunt imun la ea.