Mai bine mort, decât lăudător!

M-a pus Aghiuță să îi iau un interviu lui Vlad Dulea, solistul trupei Atelier. Bine, de fapt nu asta ar fi problema, ci titlul. Am făcut o chestie foarte „not cool” pentru Românica noastră: am zis că trupa lui e „cea mai de succes trupă de nunți din România”. Eu, în mintea mea, mă gândeam că succes e un cuvânt care e destul de limpede din punct de vedere semantic: atunci când realizezi ce ți-ai propus, se cheamă că ai succes. Iar Vlad și trupa lui asta au făcut: și-au propus să aibă calendarul plin de nunți și au reușit! Pfaaaaa, păi ce-ai făcut, mă nene, mă?! Adicătelea de unde până unde am eu calificarea și tupeul să zic că ăla e cel mai și nu ălălalt. Ce-i drept, n-au fost mulți căutători de nod în papură. Dar ăia puțini mi-au adus aminte de ideea asta a mea de articol care mă bântuie de un an.

Eram la Mastering the Music Business, conferința organizată de Anca Lupeș, și o ascultam pe Cristina Bazavan povestind despre una din aventurile frumoase pe care le-a trăit în timp ce se ocupa de Vunk. Țin minte povestea, știu ce am învățat atunci și mai e încă un lucru pe care l-a zis Bazavan și pe care nu-l privisem niciodată din punctul ei de vedere. Ea a zis că noi, românii din industria asta, nu știm și nu vrem să ne lăudăm unii pe alții. Am înțeles atunci că hateri sunt peste tot, doar că prin alte părți ale lumii artiștilor nu le pică galoanele dacă laudă munca unor confrați, atunci când e cazul.

Țin minte că și Cornel Ilie a fost impresionat de spusele Cristinei. Ba chiar și-a promis că va avea grijă să își laude colegii de breaslă oridecâteori va avea ocazia. O vreme l-am urmărit și am văzut că se ținea de cuvânt. Și eu mi-am promis să scriu un articol care să se concentreze nu pe hateri, ci pe absența aproape desăvârșită a lăudătorilor din peisajul industriei noastre muzicale. A durat un an, dar iacătă-l!

Artistul român nu laudă alt artist decât dacă face parte din aceeași gașcă. Altfel e pur și simplu de neconceput. Există multe motive pentru care lauda nu se întâmplă. Unul ar fi “ce-mi iese mie la faza asta?”. I-am auzit pe alții temându-se de gura lumii. Ce vor zice fanii când își vor auzi idolul preaslăvind alt idol. Dacă se vor muta cu cățel și purcel pe pagina ăluia lăsându-l pe el, lăudătorul, părăsit și pustiu? Apoi, de ce să zic io de bine când nici de mine nu zice nimeni niciodată “brava”?!

Chiar și atunci când, cu greu, admitem că ne place câte ceva, treaba asta se exprimă cel mai des într-un mod diluat, un fel de șpriț de critică: “da, e mișto, da’…”, “ar fi perfectă piesa dacă…”. Orice succes este micit cu meticulozitate aproape patologică: s-a culcat cu ăla, are pile, a dat șpagă, a copiat, a furat, jos Iliescu! De parcă nimănui nu i se cuvine pe drept să reușească în industria muzicală. Bine, nimănui în afară de cel care emite critica subțire și tăioasă. Dar asta se înțelege de la sine. Iar faptul că anti-lăudătorul nu are succes are orice cauză vreți voi în afară de propria sa vină.

Dragii mei oameni din industrie, suntem atât de puțini, atât de răsfirați și totuși atât de “o apă și-un pământ”, încât orice proiect are succes în patria noastră ar trebui să ne bucure pe toți. Orice descoperire ar trebui împărțită și folosită de toți pentru a progresa, pentru a ieși din bâjbâiala asta în care ne bălăcim de atâția ani.

Avem artiști care își vând sufletele înainte de a deveni conștienți că le au, autori cărora efectiv nu le pasă de propriile lor drepturi, manageri și impresari care nu reușesc de ani de zile să înființeze o asociație care să le reprezinte interesele. Credeți-mă pe cuvânt când vă spun că industria noastră tânjește după laude și aprecieri. Avem nevoie să căpătăm încredere în noi înșine și unii în ceilalți. Dacă nici măcar noi, cei din industria muzicală, nu credem unii în alții, oare cum putem convinge publicul să ne cumpere munca? Industriei muzicale din România nu i-au murit lăudătorii. Încă nu i s-au născut.

Fotografia a fost folosită cu acordul autorului, Laurențiu Diaconu-Colintineanu (al cărui prieten sunt mândru să fiu de cam 20 de ani).