EPOCA DE PLATINĂ
Mi-am dat seama brusc că există niște etape pe care muzica românească le-a parcurs pentru a ajunge unde e ea acum, etape pe care nimeni nu le-a documentat în vreun fel. Și uite-așa îmi pun eu cușma de Miron Costin mai pe-un Grigore Ureche și mâ-ntorc binișor în timp, da’ nu foarte mult, ca încă nu e cazul. V-aș supune atenției perioada 2009 – 2013, pe care eu o văd drept epoca de platină a muzicii românești mainstream, cel puțin din punctul de vedere al numărului de artiști cu piese la radio și al sumei concertelor de club întâmplate per weekend în patria noastră.
Trebuie să înțelegem că explozia asta de artiști, producători, dansatori, manageri, impresari, DJ, MC ș.a.m.d. pe care îi avea România în perioada mai sus amintită a avut drept cauză un fenomen social total străin de muzică: era șmecherie să ieși în club. Din punct de vedere social, în anii ăia, nu erai mișto dacă nu ieșeai în club. Îi las pe oamenii mai pregătiți decât mine să despice în șaișpe acest fenomen pentru a-i găsi cauzele. Însă el a existat. Iar dacă nu mă credeți, amintiți-vă câte cluburi erau deschise în orașul vostru pe atunci, cât de multe “evenimente” organizau ele, ce aprigă era concurența și câți artiști se zgâiau la voi de pe afișe și flyere în fiecare lună.
EU AM CLUB, TU AI CLUB, EL/EA ARE CLUB…
Exact ca dozatoarele TEC din anii ’90, cluburile păreau a fi rețeta facilă de îmbogățire pentru oricine. Unde mai pui că era cool să mergi în club, da’ cât de intergalactic de cool era să AI un club?! Și uite-așa tot felul de oameni cărora le permitea buzunarul s-au apucat de afacerea asta. Unii din acești proaspeți patroni de club aveau ceva experiență în domeniu, alții deloc. Între novici existau unii care își recunoșteau ignoranța și se străduiau să fure meserie cât mai multă în orice mod, în timp ce alții (cei mai mulți) erau siguri că imediat ce ultimul celofan va fi dat la o parte de pe ultima canapea din club și va porni muzica, instantaneu vor începe să curgă banii.
Din momentul în care se deschidea un club se porneau impresarii să-l bombardeze cu oferte. Patronul, inocent precum o ciută, de cele mai multe ori habar n-avea nici ce fel de eveniment să facă, nici nu cunoștea nimic despre artiștii cu nume care mai de care mai sforăitoare pe care îi vedea în liste la prețuri pornind de la echivalentul a două sticle de whiskey (preț de intrare) și ajungând până la unii care costau cam cât o mașină decentă second hand. Însă toți oamenii care sunau și dădeau mailuri garantau succesul. Omul nostru se uita în stânga și în dreapta și ce vedea la concurenții lui? Afișe de pe care își rânjeau fasolea oamenii din pozele de-i aglomerau și lui inbox-ul căsuței de mail. Și-atunci se apuca să sune și să cumpere ghiotura, evenimente la chil.
SĂ CURGE BANII CĂRCIUMARILOR ÎN TEȘCHEREAUA IMPRESARILOR
Și uite-așa, de la fătuci plastifiate care mimau pornoșaguri până la cei mai mari artiști ai României, toți se perindau weekend de weekend prin cât mai multe cluburi cu putință. Cât mai multe, da’ măcar două. Era atâta loc pe piața asta a cluburilor la un moment dat, încât impresarii acceptau orice fel de “artist”, oricât de obscur, pentru că știau că îl puteau vinde. Nici nu era mare filosofie să îmbrobodești niște patroni de club habarniști care ar fi fost în stare să o cumpere și pe bunica Scufiței Roșii doar ca să aibă ce pune pe afiș. Iar oamenii umpleau clubul nu de dragul ăluia de venea weekendul ăla, ci doar pentru că așa era moda. De cele mai multe ori aflau cine “cântă” abia după ce ajungeau la locul faptei. Vria asta a atins cote atât de halucinante, încât la un moment dat era pur și simplu de neconceput să existe vreun weekend fără invitat într-un club care se respectă.
CU CE PREȚ FĂCUT-AȚI BANII?
S-au făcut bani, nu zic nu. Dar cu ce preț pentru industria noastră muzicală? Păi iată câteva din concluziile mele, de om care a activat în piața asta fix când era nebunia cluburilor mai mare, de MC care a prins vremurile de dinaintea febrei cluburilor și care încă mai rezistă acum, când multe cluburi au ars sau s-au ars:
1. În orice domeniu se merge la volum există un singur lucru care are de suferit: calitatea. Artiștii mari au bătut pasul pe loc, complăcându-se în situația călâie a unui număr fix de show-uri în fiecare lună. După două nopți de club și drumuri în cruciș și curmeziș prin patrie, pas de mai încearcă tu să vii cu niscaiva găselniță uluitoare la tine în piese sau în show. Nu. În plus, de ce să schimbăm ceva, când uite ce bine ne merge? Obosiți și încercănați, ne târâm de la un show la altul, gândindu-ne românește la mâine și lăsându-l pe poimâine în grija lui Doamne-Doamne, drăguțul.
2. Foamea de nume de pus pe afiș a făcut să apară atât de multe bălării în piață, încât acum patronii de club, atâția cât au mai rămas, se feresc de “prospătură” ca de ciumă, privând astfel newcommer-ii de o piață în care să își poată exersa aparițiile pe scenă și să agonisească primii bani, care bani să le permită progresul în domeniu.
3. O mulțime de artiști necopți au fost scoși la produs prea devreme. Unii s-au făcut de rușine pentru că nu erau gata încă pentru scenă, alții s-au blazat și și-au pierdut încrederea în sine și în steaua lor norocoasă. E normal, când cânți la Milcoiu și Lărguța în cluburi goale pe câțiva firfirei vreo câțiva ani de-a rândul, să nu prea îți mai vină să visezi la Polivalente pline și turnee internaționale. Oare câți dintre necopții ăștia ar fi putut ajunge cu adevărat mari, dacă omul plătit ca să aibă grijă de ei ar fi așteptat să se pârguiască înainte să se apuce de muls. (iertați-mi, vă rog, melanjul de zootehnie și botanică, însă el reflectă cât se poate de bine ceața deasă a acelei perioade)
4. Managerii și impresarii și-au umplut cataloagele de atâția artiști, încât nu au mai putut face față particularităților fiecărui proiect în parte. Meseriile astea două, care niciodată n-au fost foarte clar explicate nimănui de la noi, au început să fie clasificate după abilitatea de a umple agenda cu cântări de club. Și uite-așa niște oameni total nepregătiți pentru meseria asta, au ajuns să controleze nume mari din muzica mainstream doar pentru că erau în stare să asigure un număr de cântări pe lună. Unii au evoluat, învățând târâș-grăpiș bișniț-ul ăsta din mers. Alții nu. De suferit tot artiștii au suferit.
5. Noțiunea de fan s-a pierdut. Când artistul tău preferat cântă de 5-6 ori pe an la tine în oraș, ba prin mall, ba pe la clubul X, apoi la clubul Y, apoi la zilele orașului și, eventual, și la 4 din cele 6 baluri de boboci, nu prea mai ai cum să fii fanul lui. Ba chiar s-ar putea să devină ușor agasant să te ciocnești de show-ul lui peste tot. Ajungi tu, un nepriceput în domeniu, să observi micile sau marile hibe, că la țânșpea vizionare cam ești atent la detalii.
Toată lumea din industrie se vaită că merge rău, foarte rău. Nu, dragii mei. Nu merge rău. Așa e normal să fie. Nu cu un club la fiecare 5 locuitori ai unui oraș. Cu patroni care își cunosc afacerea, potențialul ei și care își aleg artiștii invitați cu aceeași grijă cu care își aleg băuturile din bar. Cu artiști prea mari ca să mai cânte în fiecare weekend și cu artiști mititei care se roagă să prindă o cântare pe bilete într-o seară mai slăbuță, doar ca să se poată lăuda cu un concert pe Facebook. Acum, că nu mai pică bani din cer, e momentul să vedem cine e și cine nu e în industria asta. La muncă, zic! 😉
Sursa imaginilor: makingthemogul.com, www.expresspress.ro, libertatea.ro
