Oroare, scârbă, scandalizare și știri peste tot. Ăsta a fost rezultatul mini-recitalului pe care l-a susținut trupa Kana Jambe, condusă de Dan Bursuc, în încheierea prezentării unui documentar la TIFF 2017. Credeți că era un documentar despre Munții Carpați? Sau despre realizările inginerilor români ai secolului XX? Nu. E un documentar care se numește “Regii manelelor”. Și tot românul de părere purtător și de Facebook posesor a găsit cu cale să se supere pe cineva. Unii pentru că, vezi Doamne, s-a întinat blazonul neprihănit-cultural al TIFF-ului cu jegul incomensurabil al manelelor. Alții au prins a striga ca din gură de șarpe că rasism. Și care mai de care dintre emițătorii de păreri se ascundea în spatele propriei gândiri moderne și corecte politic, emițând sentințe despre ce-i bine și ce-i rău în funcție de ce-i place și ce nu-i place lui.
Ca să ne lămurim mai întâi pe subiect: vorbim aici despre un documentar de manele. Nu ar fi fost ciudat ca el să se încheie cu un concert de death metal? Sau cu un recital de muzică pre-clasică? Dacă ai ales să mergi să vezi acel documentar (din pură curiozitate sau din fină ironie) și îți sare muștaru’ de doi coți jumate când el se încheie cu un recital al lui dom’ Bursuc, apăi ai o problema și cu umorul și cu sinceritatea. Dacă n-ai fost să vezi documentarul ăla și pui botu’ la o știre din care presa încearcă să stoarcă fix scandalizarea ta… Gândește-te că știrea este fix la fel de “bombă” precum aia că Andi Vasluianu s-a urcat pe scena TIFF după Breaking News. Și nu s-a inflamat nimeni.
Tot haloimăsu’ m-a distrat. Dar m-a și împins de la spate să mă apuc de scris articolul ăsta, pe care îl dospesc de ceva vreme în minte. O să vă rog să mă iertați dacă, pe alocuri, s-ar putea să spun unele lucruri mai apăsat, dar voi fi sincer și voi recunoaște că distracția mea s-a împerecheat și cu un vârf de linguriță de amară mânie.
Măi oameni buni, după cum am mai spus-o, nu există muzică proastă. Ce-ți place ție cel mai mult să asculți îi provoacă altuia crize de nervi sau de plictiseală. Muzica ta bună e proastă pentru altul. Dacă vrei să crezi despre tine că ești profesionist, încearcă să judeci lucrurile prin prisma experienței și educației. Lasă orgoliul, ipocrizia și nu da putere de lege gustului personal. Că pun pariu că există grataragii vegetarieni care nu vomită pe porția ta de coaste doar pentru că lui nu-i plac. Singurul care are dreptul să decidă ce rămâne și ce dispare este publicul. Iar în momentul ăsta manelele au supraviețuit cu succes multor genuri muzicale care, conform opiniei finilor intelectuali care sunt trendsetări la ei în bulă, înălțau sufletul. Carevasăzică, dacă pentru matale manelele sunt muzică proastă, ești liber să nu le asculți. Că doar nu ți le vâră nimeni pe gât.
Până una-alta, hai să fim măcar o dată sinceri unii cu alții (bine, eu cu voi) și să admitem câteva adevăruri de necontestat:
- Manelele nu există și n-au existat pe radio
În momentul de față nu există niciun post de radio cu acoperire națională în România care să difuzeze manele. Ceea ce înseamnă că popularitatea lor a fost atinsă fără unealta spre care țintește toată floarea industriei muzicale mainstream din România, aia fără de care nu se pot obține cântări și nici recunoașterea națională ca artist: Măria Sa eFeM-ul.
Iar asta, dragii moșului, este o ironie a sorții. Pentru că suntem probabil singura țară din lume în care unul din cele mai populare genuri muzicale nu este folosit pentru a genera audiență (deci și venit), pentru niște motive care sunt atât de spinoase și stufoase, încât cred că voi scrie alt articol despre asta.
2. Artiști importanți din mainstream imită manele
Cu toate că artiștii care interpretează în mod asumat manele nu ajung în playlisturile radiourilor, există totuși o mulțime de piese care au iz de manea și care sunt în playlist. Aproape orice artist român a fost vreodată pe radio are cel puțin o asemenea piesă în repertoriu. Am zis “aproape”, nu săriți cu barda!
Ăsta este un fin dans pe sârmă pe care artiștii de mainstream trebuie să-l execute, astfel încât piesuca lor să fie repejor luată în brațe de către masa publicului, dar să nu fie chiar manea curată, că atunci nu intră pe radio.
3. Maneliștii se pricep la muzică
N-am întâlnit până acum pe nimeni care să susțină contrariul. Până și cei mai fini connaisseuri într-ale muzicii vor fi de acord că între maneliști se află unii din cei mai talentați instrumentiști pe care îi are țara noastră. N-am auzit pe nimeni care să spună că Salam e praf la muzică. Și dacă Goran Bregovic are piesă cu el licențiată la Universal Music Franța (click pe piesa de mai sus), oare nu suntem noi cei ipocriți? Ia întrebați chitariștii de blues dacă Adi de la Vâlcea știe cu chitara și are cultură muzicală.
Priviți-l pe Costi Ioniță: dacă manelele pe care le compunea el nu erau destul de bune pentru artiștii din România sau destul de rentabile pentru el, omul nostru a ajuns să lucreze cu Shaggy și Mohomby. Care nu-s ei Coldplay sau U2, da’ nici Neica Nimeni. Dacă n-a spus-o nimeni până acum, o voi spune eu: Costi este cel mai de succes producător român acum.
4. Maneliștii au cântări
Aproape orice artist din România e în sare să facă un cât de mic compromis față de propriul crez muzical pentru a ajunge pe radio. Observați că am zis din nou “aproape”, da? Paloșele-n teacă, flăcăi! Radioul este însă doar o treaptă pentru a ajunge să ai cântări. Că banii de la OGC-uri vin greu și, dacă nu știi mersul, când vin nici măcar nu-ți fac cardul să se-nfioare de vreo cât de mică plăcere.
Ei bine, maneliștii au cântări. Multe. Iar cei mai de top maneliști au cântări pe bani la fel de mulți (sau mai mulți) precum artiștii mainstream care au cariere de zece ani, cu nambăr uan-uri nenumărate. Mă simt aici dator să explic ceva: compar manelele cu muzica mainstream nu pentru vreo similitudine a structurii, ci pentru faptul că, prin definiție, ele se adresează celor mulți.
Dacă veți merge vinerea și sâmbăta dimineața în aeroportul Otopeni, veți descoperi câte un interpret de manele cam la fiecare masă, așteptându-și binișor rândul să se suie în cursa care să-l poarte spre clubul de români plecați la muncă în Europa care abia îl așteaptă. Da, da. Fix românii ăia care “au salvat țara” la ultimele prezidențiale, îngheisuindu-la un vot de care pe noi ne durea în cot, fix ăia îi cheamă ca să-i distreze.
Cât despre cântările din țară, hai să nu mai vorbim. De la nunți la cluburi, artiștii de manele se descurcă de Minune (majusculă de calambur), în timp ce ăștilalți se înghesuie și-și dau în cap să prindă “un recital de patrușcinci” pe la zile de orașe și comune.
5. Maneliștii știu cu netu’
Mai precis, ei știu mai ales cu singura parte de Internet care poate fi monetizată de artiștii din industria muzicală din România: YouTube. Iar dacă veți avea vreodată curiozitatea să căutați manele pe cam orice platformă de streaming, veți descoperi că oamenii au înțeles ce e aia distribuție digitală.
Cei care se pricep la colectarea drepturilor vă vor explica în doi timp și trei mișcări că oamenii din branșa asta, a manelelor, sunt cât se poate de atenți cu colectarea drepturilor de la OGC-uri. Iar imensa popularitate pe care o au unii artiști, numărul incredibil de views pe care le strâng piesele noi într-un răstimp extrem de scurt, toate astea sunt indicii clare că maneliștii se folosesc perfect de toate uneltele pe care le are Internetul și reușesc să strângă și să fidelizeze baze impresionante de fani dedicați genului și/sau artistului.
Concluzie
Faptul că fiecare din noi își clădește o bulă mai mult sau mai puțin permeabilă nu ne dă dreptul de a contesta realitatea. Iar realitatea este că majoritatea pubilcului românesc consumă manele. Este ceva la fel de real precum faptul că fotbalul ne e la pământ sau că adevărata noastră mâncare națională este acum shaorma. Iar realitatea este bine să o înțelegi și să o accepți înainte să vrei să o schimbi.
Dacă maneaua e bună sau nu pentru sufletul omului, dacă e cultură sau non-cultură, astea toate sunt discuții care pot satisface dorința de polemică a multor oameni care-s supărați că s-au născut în țara asta și care se încăpățânează să creadă că România e cum o visează ei Nu e, boss. România e altfel. Mergi pe stradă, pe jos, fără căști în urechi. Uite-te la oameni, în loc să te uiți la ecranul smarfionului. Citește statisticile. Tu poți să hulești în bula ta cât vrei. Da’ asta nu va converti niciun consumator de manele la rock, ci îți va da doar șansa să te dai deștept în bulicica ta. Maneaua există și o duce excelent. Nu ți-o bagă nimeni pe gât, la fel cum nici tu nu îl târâi după tine pe vecinul tău manelist la un concert Burzum sau Frații Grime.
Ca om din industria muzicală, eu vă pot spune că îi admir pe maneliști pentru că sunt coerenți, pentru că știu cum se face business-ul ăsta fără să te bazezi pe radio, pentru că știu să creeze idoli.
Și fără niciun fel de ezitare recunosc și că nu îmi place deloc maneaua ca gen muzical, mi se pare grobiană, îmi agresează simțul estetic și o evit cât pot eu de mult.
sursa imagine: Digi 24
