Marin Preda – “Viata ca o prada”

Am mai scris despre bucuria pe care o resimt redescoperind savoarea limbii romane folosita de scriitori, nu de traducatori. Si atunci mi-am spus in barba-mi adolescentina ca voi avea grija sa nu imi mai permit sa uit vreodata de-ai nostri. M-am tinut de cuvant, dupa cum veti vedea si in urmatoarele recenzii de carte pe care le voi scrie. Veti vedea voi, cei putini care cititi aceste posturi. Pentru ca, intristator de neintamplator, articolele despre carti au intotdeauna cei mai putini cititori.

Am citit Preda la vremea la care a trebuit si am facut-o cu placere. Am mai citit si “Cel mai iubit dintre pamanteni” desi nu ma obliga nimeni. Mi-a placut. Despre “Viata ca o prada” nu stiam nimic, atunci cand, cautandu-mi niste tricouri, m-am oprit la un stand de carti in mall-ul din Braila. Am citit coperta din spate si am cumparat-o fara sa stau pe ganduri.

Doar el si cativa alti oameni vor fi stiind cat de autobiografica este, de fapt, aceasta carte. Sincer, nu este foarte important. Conteaza, insa, felul in care iti dai seama cum, din trairile pe care viata i le ofera unui om, un mare talent este in stare sa nasca universuri. Simti cum embrionii viitoarelor carti stateau sa se zbata in clipele colorate pe care viata i le oferea fiului de taran care pleaca din satul lui natal sa invete si traieste o adevarata odisee didactica, plina de schimbari si ciudatenii ale istoriei carora Preda le este contemporan si de care nu inceteaza niciodata, morometian, a se mira.

Nu stiu daca a fost un merit sau o piatra de moara agatata bine de viata lui faptul ca niciodata nu si-a scos satul din suflet. Probabil ca nici el nu stie. Insa mirarea aceea inteleapta, felul de a judeca oamenii si intamplarile raportandu-se mereu la primele sale experiente de acasa, un loc unde copiii acceptau bataia si batjocura ca pe elemente imperios necesare ale educatiei, ii confera o pereche de ochi prin care am adorat sa privesc.

Marin Preda a devenit barbat in “tulburelul” istoriei noastre. In perioada in care cenzura camasilor verzi a fost inlocuita imediat de cea a secerii si a ciocanului. O perioada in care ce era hulit azi, urma sa fie slavit maine, in care nimeni nu era liber, desi voci dogite preaslaveau omul nou in megafoane. Niste ani in care era periculos sa gandesti cu voce tare, daramite sa scrii. Oameni cu care azi ieseai la bere, maine dispareau fara urma pentru un mugur de gand protestatar exprimat la cine stie ce masa cu prea multe urechi.

Devenirea lui de om-scriitor este una lenta, in care, asa cum se intampla mereu in sistemele totalitare, valoarea are mult mai multe piedici de rapus pana sa inceapa sa straluceasca de pe locul ce i-a fost menit de har… harazit, adica. Felul in care a inceput traind parazitar pe spinarea fratelui Nila, a trecut printr-o scurta experienta topografica, pentru ca apoi sa intre in lumea literara pe la iesire (adica ocupand ultimul post inainte de tipar, cel de corector) este povestit cu un umor prezent in permanenta, pana si in cele mai triste si urate momente. Umor sanatos, de taran.

Tot de taran este si bunul simt. De o sfiosenie fireasca acolo, tanarul Preda pare de multe ori penibil in cosmopolitele societati ale capitalei in care il arunca viata. Acest bun-simt este cel care il face sa treaca sub o tacere de plus erotismul acelei perioade. Insinuari si aluzii exista. Ba chiar si un moment descris pana aproape de detalii. Cuviincios de aproape.

In carte veti intalni personaje despre care, daca va place sa cititi, stiti. E o carte pe care am devorat-o.