Intotdeauna l-am considerat pe Marin Sorescu drept un poet-prozator. El nu face poezie folosindu-se de rima sau ritm, ci isi naste frumusetea vorbei din impreunari maiastre de cuvinte. Le siroieste in salbe nedescoperite de nimeni pana la el si fabrica aceste podoabe cu un firescul dezarmant al oricarei dovezi de genialitate. Gata, l-am periat destul. V-ati prins, nu?! Il ador!
Am curajul sa recunosc: habar n-am avut ca Sorescu a scris roman. L-am crezut poet si-atat. Bine, intre noi fie vorba, el poet ramane, pentru ca “Trei dinti din fata” e, de fapt, o poezie care se intinde pe sute de pagini. De multe ori Sorescu se abate de la calea dreapta a povestitorului si incepe, halucinant ca o litanie, sa insire cuvinte doar pentru ca le simte menite sa zboare impreuna. Apoi, dupa ce stolul si-a luat zborul, da din cap, inca un pic “high”, si isi reia treaba de romancier.
Stiu ca o analiza a titlului este demna pentru o tema de literatura din clasa a noua, insa de data asta nu ma pot abtine. E prea frumos. In primul rand, va invit sa va verificati danturile in oglinda. NU avem trei dinti in fata, ci doar doi pentru fiecare maxilar. Dintii astia din fata au ajuns in titlu pentru ca, la un moment dat, un personaj ii pierde, odata cu vointa de a lupta, de a trai, de a… orice. Iar gura diforma si stirba este, in fond, strigatul de neputinta al unui Sorescu destept si destept, omonimic vorbind.
Fara sa-l fi cunoscut, presupun ca el s-a impartit in trei. Nu dinti, ci personaje. Punand un pic din el in Val, in Adrian, in Tudor. Personajele sunt conturate perfect, fiecare in parte, insa atunci cand sunt impreuna formeaza o fiinta aproape fantastica, un Fat-Frumos triadic al umorului fin, al calamburului genial, al inteligentei si al conversatiei din dragoste de cuvant. E o carte pe care am devorat-o cu ochii mari de uimire in fata puterii depline pe care Sorescu o are asupra vorbelor.
Editia pe care am citit-o eu este una in care pasajele care au fost cenzurate de Securitate sau cele pe care Sorescu a fost obligat sa le rescrie sunt prezente si scoase in evidenta. Stiu ca pentru cei care nu-si aduc aminte de comunism asta nu inseamna mare lucru. Pe mine, insa, care mai am ceva amintiri din acea vreme, curajul lui m-a facut sa-l admir si mai mult. El are 9 dinti in fata, daca nu mai multi.
N-am sa intru in detaliile cartii pentru ca simt ca exprimarea mea bolovanoasa nu se poate apropia de o forma atat de desavarsita. Va spun insa ca ea contine absolut tot ce are nevoie o carte care sa te tina legat de ea precum Olga reusea sa lege barbatii. Si la ce-a ajutat-o, in definitiv…?
Citate aici si urmatoarele…
Ma bucur ca ti-a placut acest roman, cam tot in acest fel l-am simtit si eu acum cred ca mai mult de 30 de ani…citindu-l fara pasajele cenzurate (ele erau fireste cenzurate 🙂 dar simtindu-ma speciala ca inteleg mesajele poetice si politice ascunse in ea. Cred ca este unul dintre cele mai bune romane din literatura romana postbelica, dar n-a primit oficial aceasta medalie.
Tot asa am scris despre roman si despre Marin Sorescu si la un concurs de limba romana (faza pe liceu – he, he! :-), am luat 10, dar nu m-am mai dus la faza urmatoare – ghici de ce? 🙂 Mi s-a spus sa ma orientez spre alti autori, mai realisti. 🙂
Crezi ca-i va mai atrage acest gen de literatura pe tinerii care nu au niciun feeling despre cum era viata acum 50 de ani? Stii ca Marin Sorescu a fost nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatura?
Multumesc pentru recenzie.
Intrebarea ta mi se pare deja prea “targetata”. Din pacate nu prea ii mai atrage literatura. Incerc, prin aceste postari, sa determin adolescentii sa incerce citititul. Nu stiu daca reusesc. Insa parca nici sa stau cu mainile in san nu imi vine. 🙂
Da, stiam ca a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatura, la fel cum stiu ca a fost si un exportator de literatura de succes, un om care a vazut lumea.