Mario Vargas Llosa – „Casa verde”

Oricat as citi, mi se pare ca tot e prea putin. Fiecare carte isi ridica multe degete acuzatoare catre zone unde mintea mea inca nu a reusit sa ajunga. Iar acesta este motivul pentru care ma simt ingrozitor de vinovat pentru cei trei autori pe care nu ma mai satur sa-i devorez, desi mi-am facut o idee destul de clara despre ce au ei de spus. Cuvintele lor ma atrag si, ca un fluture care merge spre deces prin filament, la fel asasinez si eu ore de citit pe care le-as fi putut petrece deslusind alte buchii. Pentru aceia, foarte multi dintre voi, care isi fac veacul mai rar pe aici vi-i mai spun o data: Haruki Murakami, Salman Rushdie si Mario Vargas Llosa. Cartea despre care scriu acum e putin prafuita la mine in memorie. Vacanta tocmai incheiata mi-a adus bucuria de a citi imens de mult, drept pentru care sunt inca la capitolul restante la recenzii.

llosa casa verde

Un lucru pe care il pot spune fara teama de-a gresi este ca tehnica narativa de aici este una extrem de asemanatoare cu „Conversatii la catedrala”. Doar ca de data asta, Llosa o duce mult mai departe. Trecerile de la un peronaj la altul, salturile intre planurile temporale, amintirile care devin povestiri sau invers se intampla halucinant. De obicei in aceeasi fraza, fara semne de punctuatie pregatitoare.

Carevasazica e de citit odihnit, ca altfel ti se cam rupe filmul. Mai ales ca are paragrafe care se intind pe pagini intregi, in care scriitorul joaca tzontzoriul prin toate timpurile narative de nu mai stii pe ce lume esti si cum ai ajuns acolo. Personajele sunt multe si interactioneaza toate intre ele in diverse momente, creand o increngatura mai incurcata decat in „Razboi si pace”, condensata in mult mai putine pagini. Viata cazona a jandarmilor si soldatilor se amesteca placut cu cea a femeilor usoare din puritana Piura. Baietii buni si de viata iubitori din mahalaua Mangachera isi ineaca amarul in halbe patate de sangele aborigenilor aguaruni si huambisi. Adulterul se impleteste cu crima, calugaritele salveaza si damneaza, apa transporta si spala.

Motivul lui Oedip ajunge sa fie privit din atatea perspective, incat la un moment dat incepi sa crezi ca Llosa e cubist in exprimare. Harpistul care orbeste dupa ce dragostea lui curata pentru o fecioara oarba a murdarit fatal destinul pe care si asa alesese sa-l duca pe calea pierzaniei. Llosa, aidoma multor artisti ai modernitatii, isi rafineaza stilul in detrimentul povestii. Rezultatul este o pierdere a cursivitatii si sevei sud-americane de care mie, unuia, mi s-a facut dor citind „Casa verde”. Nu ma intelegeti, insa, gresit. Am adorat cartea asta si v-o recomand din tot sufletul. Tot ce sper este ca domnul Llosa sa nu-si marunteasca si mai mult cioburile povestirii. Ca atunci chiar ca trebuie sa iei frumusel creionul in mana si sa pui lucrurile in ordine „pe curat” pentru a putea pricepe ceva din ce se intampla.

 

    1. BookAddict 6 februarie 2013
    2. danfintescu 15 februarie 2013

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.