Oricat as citi, mi se pare ca tot e prea putin. Fiecare carte isi ridica multe degete acuzatoare catre zone unde mintea mea inca nu a reusit sa ajunga. Iar acesta este motivul pentru care ma simt ingrozitor de vinovat pentru cei trei autori pe care nu ma mai satur sa-i devorez, desi mi-am facut o idee destul de clara despre ce au ei de spus. Cuvintele lor ma atrag si, ca un fluture care merge spre deces prin filament, la fel asasinez si eu ore de citit pe care le-as fi putut petrece deslusind alte buchii. Pentru aceia, foarte multi dintre voi, care isi fac veacul mai rar pe aici vi-i mai spun o data: Haruki Murakami, Salman Rushdie si Mario Vargas Llosa. Cartea despre care scriu acum e putin prafuita la mine in memorie. Vacanta tocmai incheiata mi-a adus bucuria de a citi imens de mult, drept pentru care sunt inca la capitolul restante la recenzii.
Un lucru pe care il pot spune fara teama de-a gresi este ca tehnica narativa de aici este una extrem de asemanatoare cu “Conversatii la catedrala”. Doar ca de data asta, Llosa o duce mult mai departe. Trecerile de la un peronaj la altul, salturile intre planurile temporale, amintirile care devin povestiri sau invers se intampla halucinant. De obicei in aceeasi fraza, fara semne de punctuatie pregatitoare.
Carevasazica e de citit odihnit, ca altfel ti se cam rupe filmul. Mai ales ca are paragrafe care se intind pe pagini intregi, in care scriitorul joaca tzontzoriul prin toate timpurile narative de nu mai stii pe ce lume esti si cum ai ajuns acolo. Personajele sunt multe si interactioneaza toate intre ele in diverse momente, creand o increngatura mai incurcata decat in “Razboi si pace”, condensata in mult mai putine pagini. Viata cazona a jandarmilor si soldatilor se amesteca placut cu cea a femeilor usoare din puritana Piura. Baietii buni si de viata iubitori din mahalaua Mangachera isi ineaca amarul in halbe patate de sangele aborigenilor aguaruni si huambisi. Adulterul se impleteste cu crima, calugaritele salveaza si damneaza, apa transporta si spala.
Motivul lui Oedip ajunge sa fie privit din atatea perspective, incat la un moment dat incepi sa crezi ca Llosa e cubist in exprimare. Harpistul care orbeste dupa ce dragostea lui curata pentru o fecioara oarba a murdarit fatal destinul pe care si asa alesese sa-l duca pe calea pierzaniei. Llosa, aidoma multor artisti ai modernitatii, isi rafineaza stilul in detrimentul povestii. Rezultatul este o pierdere a cursivitatii si sevei sud-americane de care mie, unuia, mi s-a facut dor citind “Casa verde”. Nu ma intelegeti, insa, gresit. Am adorat cartea asta si v-o recomand din tot sufletul. Tot ce sper este ca domnul Llosa sa nu-si marunteasca si mai mult cioburile povestirii. Ca atunci chiar ca trebuie sa iei frumusel creionul in mana si sa pui lucrurile in ordine “pe curat” pentru a putea pricepe ceva din ce se intampla.
Imi place foarte mult cum scrii despre carti. Imi regasesc impresiile in comentariile tale schitate atat de fin. Ai cumva cont pe goodreads? Mi se pare f tare site-ul ala si ar fi mai usor sa consult acolo ratingurile si comentariile tale despre carti.
Si eu sunt fana Murakami, Llosa si Rushdie….dar, dupa ce am devorat tot ce a scris Murakami, incerc sa dozez operele celorlalti pentru ca as pati ca si cu Murakami…din cand in cand mi se face dor de ceva scris de el si nu mai am ce citi de el…pot doar sa recitesc si nu e acelasi impact. Ah, eu mai am totusi un nume de adaugat la lista de obsesii….si mi se pare ca ii intrece in creativitate si genialitate pe cei 3 de mai sus: Cortazar… Povestile lui scurte sunt geniale….si el se joaca cu toate aspectele ce tin de mintea cititorului:)).
Am incercat sa citesc cartea asta, dar nu am reusit in metrou sa inteleg nimic….si am lasat-o pentru mai tarziu… Dar daca tu spui ca e geniala, cu siguranta o reiau in curand si incerc sa o citesc in liniste.
🙂 Ma bucur ca iti place sa citesti ce scriu eu despre ce au scris altii. Si iti multumesc pentru tip. Voi incerca si eu Cortazar cat de curand si revin cu impresii.