Marius Ghilezan “Corneliu Coposu – 163 de vorbe memorabile”

coposu

Eu în 1990 aveam 11 ani. Nu înțelegeam foarte multe din cele ce se petreceau în tumultul de libertate de care unii se îmbătau și pe care alții îl foloseau pentru a-și atinge niște scopuri care nu aveau nimic de-a face cu motivele pentru care muriseră niște oameni nevinovați în urmă cu doar câteva luni. Cu mintea de acum, rememorând aprinsele discuții politice din casă, când exaltate, când revoltate, îmi dau seama că, de fapt, in ’90 cam toți aveam 11 ani. Mințile oamenilor maturi se confruntau cu situații atât de noi, încât naivitatea și  candoarea lor puteau fi asemuite cu entuziasmul indienilor americani care schimbau bucuroși aur și valoroase piei de animale pe bricege ieftine și mărgele din sticlă. Cam așa făceam și noi atunci. Ne preschimbam libertatea pe vise din hârtie. O dădeam pe nimic și făceam asta cu zâmbetul pe buze.

De-a lungul timpului, citind diverse lucruri, mi-am dat seama că au existat, totuși, oameni care în toată acea devălmășie de informații reale sau fabricate, grăiau adevăr. Doar că nu aveam noi urechi să-i auzim. Oameni precum Coposu sau Rațiu ar fi putut fi lumini după care românii să-și poată îndrepta spatele cocârjat de comunism repede și corect. Doar că limba libertății pe care o vorbeau ei atunci era un fel de păsărească pentru cei mai mulți dintre noi.

Am făcut această introducere pentru a vă lămuri că mie unuia mi-a plăcut Corneliu Coposu pentru felul în care a știut mereu să pună problema și, mai ales, pentru că a rămas cu încăpățânare “sărac și cinstit”, dar și curat. Evident că, post-mortem, personalitatea lui a crescut. E normal. Rămâne unul din spiritele pe care mașina îngrozitoare de adus oameni cu fruntea în glod a comunismului nu le-a distrus, oricât a încercat. Iar asta e cam cea mai puternică dovadă a tăriei sale de caracter.

Cu toate că unele din vorbele din cartea asta nu prea își merită epitetul din titlu, pentru că, între noi fie vorba, Corneliu Coposu nu a fost niciodată un mare emițător de aforisme, nicicând aproape de elocvența lui Țuțea, așa cum o sugerează titlul, eu cred că asta e o carte care merită citită. Merită fie și doar pentru a admira o limbă română simplă, concisă. În ea redescoperi un mod de gândire drept care, la modul ideal, ar trebui să aparțină oricărui politician. Iar idealul ăsta… E din ce în ce mai departe.