Asta e a doua carte de Kundera pe care am cumparat-o in timp ce vorbeam cu Zoli la telefon. Deci singurele criterii care au functionat la alegerea cartii au fost autorul si coperta. Obisnuit cu titlurile de un cuvant ale lui Kundera, nu mi-am imaginat nicio clipa ca am cumparat un eseu si nu un roman. Am descoperit asta acasa, citind ultima coperta. Nu m-am bucurat. Nu sunt intr-un moment din viata in care sa imi pot permite luxul de a-mi concentra atentia asupra teoriei romanului, ca despre asta e vorba in cele 7 parti ale eseului.
Insa, constiincios soarece de biblioteca, m-am apucat de citit. Cred ca ultima carte de eseuri pe care o citisem fusese una de Aldous Huxley. Si imi placuse. Dar pe atunci eram un adolescent cu mintea limpede si setoasa. Deci da, mi-a fost greu sa citesc cartea asta, care este extrem de frumoasa, extrem de inchegata. Pentru a-si fonda teoriile, Kundera, desi trateaza aspecte cat se poate de diferite ale romanului ca notiune, se bazeaza, in mare, cam pe aceleasi carti/aceiasi autori: Flaubert (D-na Bovary), Tolstoi (Anna Karenina), Kafka (Procesul, Castelul), Cervantes (Don Quijote).
Kundera, asemeni lui Cioran sau Ionesco, este un scriitor care si-a abandonat tara si limba natala, fugind de comunism. Le-a abandonat pentru o limba si o cultura net superioare. Aceasta experienta, deloc usoara si aparent nu lipsita de frustrate si durere, l-a ajutat sa inteleaga foarte multe lucruri legate de cultura europeana ca intreg compus din cioburi de cultura nationala.
E o carte pe care orice cititor avid de romane o va privi ca pe un manual de utilizare foarte bine scris. Deci da.
🙂
uuuu, sounds very good :D:D
@Alle It actually is…