Mircea Eliade – „Romanul adolescentului miop”

Este incredibil cat de putin interes suscita articolele despre carti. De fapt, nu. Nu e incredibil, dar e infricosator. Cu toate astea, de-a lungul timpului, prin comentariile pe care le-am primit la unele din ele, am vazut ca am convins oameni sa incerce sa citeasca o carte. Cum nu cred sa exista un mai amplu si perfect exercitiu al mintii decat cititul, voi continua sa le scriu oricat de putini oameni le vor citi.

Nu mi-am asumat niciodata rolul de critic literar sau de film, asta pentru ca imi lipseste orice fel de pregatire in acest domeniu. Sunt doar un om care isi exprima liber parerea despre ce citeste sau despre ce vede. Daca prin aceste profane randuri conving un om sa deschida o carte, ma declar multumit. Daca nu, macar am incercat.

mircea-eliade-romanul-adolescentului-miop

Despre Eliade imi este aproape imposibil sa scriu ceva de teama sa nu calc in ideile altora. Voi recunoaste din start ca singura critica pe care am citit-o despre „Romanul adolescentului miop” este cea pe care autorul insusi a scris-o, ani mai tarziu. E un roman scris cu sangele fierbinte si tulbure al adolescentei si al crudei maturitati. Cum experienta autorului tanar este limitata, el nu poate scrie despre altcineva decat despre sine. Tocmai asta il face unul dintre cele mai puternice romane despre adolescenti pe care le-am citit vreodata. Insusi Eliade o spune la un moment dat: toate cartile despre varsta aceea pe care le citise la vremea respectiva erau scrise de autori maturi, ceea ce dadea personajelor o nota de matura falsitate. Acele personaje nu erau ceea ce erau, ci ceea ce vedea omul matur in ele. Adolescentul miop si extravagant este, insa, scriitorul insusi, care scria azi despre ce i se intamplase in ultimele zile sau saptamani, lucrand de zor la un roman pe care, de fapt, nu-l va scrie niciodata. Asta pentru ca aceasta carte este un roman despre cum se scrie un roman care nu va exista niciodata. Un Rahmengeschichte nebunesc, un metaroman in care speranta si descurajarea fac pe rand de cart la carma.

La vremea aceea Giovanni Papini si al sau „Un om sfarsit” a fost cartea care l-a frustrat pe tanarul Eliade pentru ca italianul scrisese deja tot ce simtise el. Din aceeasi sfera, eu am mai citit Salinger si Kerouac, pe care autorul nu le putea citi din simplul motiv ca nu fusesera scrise inca. Insa doar la „Adolescent” am gasit acea tulburatoare contradictie, constanta lupta dintre hotarari mari luate azi si contrazise a doua zi, suferinta suprema a tanarului care vrea sa cucereasca lumea, dar ramane corigent la matematica. Problemele sunt infatisate de mintea lui de atunci, apar insurmontabile intr-un mod extrem de credibil.

De admirat este curajul sau erotic. La vremea respectiva sa scrii despre sex era o mare indrazneala. Iar vizitele liceenilor la prostituate, experientele traite sau visate alaturi de Nonora sau Niska, coloreaza si explica starea aceea de plutire involburata a anilor primei tinereti.

Suprimarea constienta a iubirii, sacrificiul unei relatii perfecte in favoarea unui scop don quijotesc si nobil ar trebui sa fie prima lectie pentru adolescenti. Eliade a ajuns un mare om pentru ca si-a dorit asta cu ardoare de la bun inceput. Desi, poate, nu a ales mereu bine. Desi, poate, cateodata a parut penibil colegilor si prietenilor, el nu s-a indoit niciodata de scopul lui ultim. Si a trait fiecare zi intru acel scop. Istoria ne demonstreaza ca a avut dreptate.

Singurul meu regret este ca nu am citit aceasta carte la o varsta mai frageda. Acum am savurat un roman excelent. Atunci l-as fi trait.