Mo Yan – „Sorgul rosu”

mo yan

Articolul asta constituie o premiera din doua puncte de vedere. In primul rand scriu pentru prima oara despre o carte a unui autor chinez. Nu stiu cat de mult a avut el in minte Occidentul atunci cand s-a apucat de asternut pe hartie romanul acesta, cert este insa ca socul lecturii este unul destul de mare, mult mai mare decat in cazul altor orientali cititi de mine, precum Salman Rushdie sau Haruki Murakami. In al doilea rand, este pentru prima oara dupa foarte mult timp cand am ocazia sa scriu despre o carte pe care abia am terminat-o. Asta pentru ca, din motive de lene si lipsa de timp, de obicei lasam o perioada destul de mare de timp sa treaca intre momentul in care ma apucam de scris si cel in care puneam cartea terminata pe noptiera si ii lasam gustul sa mi se intipareasaca in suflet, cam la fel cum faci cu un vin bun.

Sorgul este o cereala asemanatoare porumbului, originara din Africa. In jurul lanurilor de sorg se invarte intreaga actiune a romanului, setat intr-o perioada tulbure a istoriei Chinei: vremurile extrem de violente, in care japonezii incercau sa-si cucereasca imensii vecini de pe continent care, la randul lor, se luptau intre ei pentru a stabili daca devin comunisti sau raman la statutul de imperiu. Dupa cum puteti ghici, subiectul este zemos. Plina de sange si de intamplarile vecine fantasticului pe care doar o societate cuprinsa de tulburari extreme le poate genera, povestea frapeaza ochii cititorului european prin felul simplu si firesc al discursului.

Nu stiu de ce, dar de ceva vreme incoace Sven Hassel mi se potriveste perfect ca termen de comparatie intr-o multime de situatii. Grozaviile pe care le relateaza el ne sunt lesne de deslusit, pentru ca mintea lui functioneaza aidoma cu a noastra. Esticii, insa, functioneaza dupa cu totul alte principii. In finalul cartii, un batran de 80 de ani, bolnav, infrigurat si infometat, bate la poarta Colectivei comuniste de la el din sat pentru a cersi cativa pumni de grane de mancare. Cu toate astea, agatandu-se de metalul inghetat al gardului, el are timp sa observe o planta frumos si absurd inflorita in miez de iarna. Iar lucrul asta se intampla fix inainte sa moara. Noi nu stim sa murim asa.

„Sorgul rosu” nu este o carte pentru cei slabi de inger. Scenele sangeroase, scabroase chiar, abunda. Felul in care ele sunt povestite nu ofera niciun fel de menajament cititorului. Esti acolo. Simti gustul de sange si mirosul criminal al carnii in putrefactie. Toate oribilele amanunte ale mortii violente te inconjoara in permanenta. Cu toate astea, eu am ramas uimit vazand felul firesc, detasat in care este spusa povestea. Este detasarea tipica lor si atat de ciudata pentru noi. De multe ori, citind, ma suprindeam cu gandurile luand-o usurel pe aratura, iar lucrul acesta nu se intampla pentru ca povestea nu era captivanta, ci pentru ca felul in care ea era spusa nu apasa tocitele butoanele ale atentiei mele de cititor european.

Este o experienta altfel de a citi o carte de razboi, al carei autor isi merita pe deplin Nobelul pentru literatura, prin curajul de a vorbi intr-o tara in care cenzura este un soi de religie. Precum o mancare care contine ingrediente pe care nu le consumi de obicei, as mai incerca sa citesc carti de genul asta, dar nu foarte curand.