Mori, vânzătorule din ureche

Vă provoc! Nu pe toți, că n-am înnebunit să mă răzvrătesc împotriva lumii la anii ăștia ai mei. Doar pe voi, cei care ați mai citit câte cevașilea despre vânzări la viața voastră. În cele ce urmează eu voi fi clientul obidit, nervosul posesor de celular care și-a descoperit, de când cu vânzătorii din ureche, un buton de isterie pe care nu știa că îl are. Am stat și am analizat problema pe toate fețele. Oricât de mult mi-aș chinui sinapsele, nu reușesc si basta! Strategia asta n-are cum să fie bună de altceva decât de testat aptitudinile de a rămăne calm al omului sunat. Așa că vă rog pe voi, înțelepți într-ale persuasiunii mercantile, ajutați-mă să înțeleg cum și de ce funcționează tehnica asta de urmează să vă povestesc eu despre ea.

Carevasăzică îmi văd binișor de treabă când, ce să vezi, sună mobilul. Da, știu. Nu-i mare lucru. Sunt ani de zile de când ne-am dăruit de bună-voie libertatea și liniștea noastră celulelor GSM. Nu mai știe nimeni cât de relaxat puteai ieși la plimbare acum vreo 20 și ceva de ani când, dacă te căuta cineva pe fixul de acasă, ora ta de relaxare se putea întâmpla mai departe în deplină și neștiutoare pace. Am fost de acord să fim găsiți oricând, oriunde. Și vă rog eu să nu o ardeți ipocrit cu mine! Degeaba îți dai telefonul pe silent, că tot îți fug ochii spre el din când în când să vezi ce s-a mai întâmplat. Si degeaba alegi să nu-i răspunzi pisălogului, pentru că doar simpla apariție a literelor din care e compus numele lui pe ecranul “smarfionului” te-a făcut să dai cu propriul zen de dușumea.

Booooon! Suntem de acord, sper: la libertatea asta am renunțat cu toții. Iar eu îmi văd binișor de treabă când, ce să vezi, sună mobilul. E un număr necunoscut. Mie îmi place mult când mă sună numere pe care nu le am în agendă. Câteodată nu răspund imediat doar din plăcerea de a-mi imagina ce mare aventură mă așteaptă după ce voi spune “alo”. De data asta n-am avut timp de basme. Eram oleacă grăbit. Raspund:

– Alo!

În difuzor se aude o voce profesionistă de la primul sunet pe care îl scoate. Își plasează atent tonul undeva între amenințare si confidențialitate maximă, de parcă ar fi un prieten care mă sună să mă avertizeze că am ajuns pe lista “most wanted” a FBI-ului. O voce numai bună să te facă să îi acorzi atenție.

– Bună ziua! Sunteți domnul Fințescu?

Experiența m-a făcut să fiu circumspect în astfel de cazuri. Un om normal se prezintă în momentul în care sună, înainte de a întreba detalii despre identitatea interlocutorului, astfel încât discuția să se desfașoare echitabil de la bun început. Am răspuns cu un “da” răspicat și apăsat din care să reiasă repejor că sunt un om ocupat și poate chiar puțin cu capsa pusă… un fel de mișcare din aia din filmele western în care pistolarul își dă parpalacul la o parte de pe șoldul pe care se odihnește (deocamdată) vestitul Colt. Cum a auzit că are numărul bun, vocea din telefon s-a pus pe turuit.

– Perfect! (bucurie imensă, explozivă) Numele meu este Xel Yculescu (spus repede și mai în sotto voce decât restul conversației) de la firma Bla-Bla Investment și am numărul Dvs. de la un prieten comun (a se citi un om care are numărul tău, care e mai slab de înger și care mi l-a dat doar ca să scape de mine). V-am sunat să vă povestesc despre o ocazie excelentă de a face bani împreună. Să stiți că profitul e garantat, astfel încât trebuie să ne întâlnim cât mai repede. Când credeți că ați putea ajunge la mine la birou?

În timp ce omul îmi mitralia povestioara lui în ureche, eu am simțit cum butonul ăla de v-am povestit eu de el mai devreme face “clac”. Cu vreo două cirezi de tauri pufnind furioși în vocea pe care încă reușeam să o țin la un volum normal întreb:

– De la cine aveți numărul meu de telefon?

– Din păcate încă nu vă pot spune asta. Însă toate se vor lămuri atunci când ne vom întâlni.

Știam că asta îmi va răspunde. Ținem taina, promitem bombonica și, mai presus de toate, protejăm identitatea celui mai slab de înger care și-a deschis băierile agendei telefonice în fața lui tele-haplea ăsta de mă streseaza pe mine. Că de mi-l mărturisea cu numele… Văleeeeeeeeeu, ce telefon primea trădătorul imediat ce terminam de conversat cu îmbogățitorul din care taman ce mă pregăteam să mușc.

– Aha, fac eu cu arțag din ce în ce mai evident. Și cam despre ce oportunitate de business este vorba?

Fie că s-a făcut că nu observă rachetele balistice pe care mi le scoteam din silozuri și cărora le dădeam coordonatele scăfârliei lui, fie bucuria că nu îi închisesem încă telefonul îl asurzea un pic, cert este că omul nostru a prins aripi. Cu o voce de teleshopping din anii ’90 a început să turuie:

– Compania pe care o reprezint are legături pe mai multe piețe internaționale și deține acces la informații de primă mâna. Investind împreună avem profituri garantate. Veți vedea că aceasta va fi una din cele mai bune decizii pe care le-ați luat vreodată. Vă explic mai multe când ne vom întâlni.

Las la o parte tactica lui de a se comporta ca și cum aș fi luat deja o decizie. Aplicată delicat, poate fi ok. Da’ ghiolbanu’ m-a cam scos din sărite. Așa că am turnat miere pe pumnalul otrăvit și am început calm:

– Mă scuzați, dar eu nu prea mă pricep. Ca să văd dacă am înțeles ce trebuie, dumneavoastră m-ați sunat să-mi propuneți o afacere în care eu vin cu capitalul, iar compania dumneavoastră cu know-how, urmând să facem cu toții bani. Corect?

Cred că a intuit el ceva, dar era prea târziu. Butonul era apăsat, gazela în bătaia puștii, așa că timidul lui “în principiu da” n-a mai ajutat la nimic. Panzerele se porniseră la atac. Am tras aer în piept și:

– Păi bine, nene! Matale, un om pe care nu-l cunosc, cu care n-am mai vorbit în viața mea, ai tupeul să-mi propui să-ți las banii mei pe mână?! Cum ai tu timp să faci bani dacă tu îți pierzi toată ziua la telefon vorbind cu isterici ca mine?! Și mai ai și tupeul de a-mi cere mie să vin la tine la birou! Adică să cheltuiesc din timpul meu ca să mă văd cu tine, pentru ca apoi să-ți las banii mei pe mână?!! Asta e o nesimțire, prietene! Mai bine mă duc și-i joc la alba-neagra decât să ți-i dau ție!!! Dacă vă mai prind vreodată că îmi dați telefon, îmi programez întâlnirea ca să aflu unde sunteți, vin și vă sparg geamurile, ați înteles?! Asta în cazul în care aveți geamuri! Că poate lucrați la subsol ca șobolanii… etc.

Nu mai țin minte toate câte i le-am zis. Dar am vorbit o vreme. Știu că săracul om, fără să aibă vreo vină, a plătit pentru oalele sparte de toți cei care mă sunaseră înaintea lui și pe care reușisem să-i refuz cât de cât politicos. Dar el și-a cam și căutat-o.

Povestea continuă și azi. Primesc, ocazional, telefoane din astea. Depinde în ce stare mă aflu când încep conversația. Dacă am avut o zi proastă, câteodată îi folosesc pe post de sac de box verbal. Dar m-am resemnat. Știu că nu pot scăpa de ei. Sunt ca rahatul de câine de pe trotuarele românești. Tot calci într-unul până la urmă.

Închei cu o rugăminte și o întrebare:

1. VĂ ROG EU, nu mai dați numerele din agendă unor astfel de oameni. Că treaba asta nu ajută pe nimeni, în afară de ei.

2. Din moment ce există, înseamnă că metoda asta de vânzări groaznic de invazivă are succes. Explicați-mi, vă rog, cum poate vreodată cineva să se lase convins să-și dea economiile pe mâna unui necunoscut care l-a sunat într-o zi la telefon?