Nici daimonii nu mai sunt ce-au fost… (alt episod customer care)

Duminica dupa-amiaza. Obosit, dupa inca un weekend pe care il muncisem. Oare cand am avut ultima zi libera de tot? Ma rog, putin important. Ideea era ca trebuia sa ma catar pe dealul Polivalentei, unde sa ma intalnesc cu un amic cu care sa schimb o factura si-o vorba.  La un club/terasa/restaurant care se cheama “Daimon“. Mai fusesem acolo la un concert Vama, mai asta-toamna. E o investitie foarte mare pe care a facut-o cetateanul respectiv. Are inclusiv terenuri de tenis, fotbal si-o piscina.Ma rog. Eu conduceam alene spre Tineretului, in timp ce incercam sa-mi aduc aminte exact ce stiam eu despre “daimon“. Ca nu cred ca mai intalnisem termenul de prin facultate. De bine de rau stiam ca e vorba despre un spirit care ghideaza, despre un geniu, care prin alunecare semantica a ajuns sa insemne si demon. Un cuvant cu o istorie frumoasa. Putine cuvinte au o asemenea istorie.

Afara era cald. Amurg de inceput de vara. Nu cred ca exista un moment mai frumos ca asta pe lume. Geamul era deschis. Nu ma grabeam, ca si asa urma sa ajung prea repede. Incepusem deja sa ma gandesc cam cat de snob cultural tre’ sa fie patronul locantei respective, ca sa-si boteze investitia cu coscogea termenul fiosofico-psihologic cand suna telefonul. Ok. Hai in trei minute acolo. Schimb a treia si incep sa fiu atent si la drum.

Urcarea pantei de la Sala Polivalenta e o aventura. Sau poate fi. Pentru ca pe dreapta parcheaza toti bucurestenii civilizati care au treaba in parc si care nu concep vreo clipa ca si-ar putea lasa masina sus pe platou, unde e o parcare cat China. Iar restul de drum, atata cat ramane neocupat de ghertoii parcagii,  permite trecerea a doua masini daca soferii sunt dibaci si in stare sa evite sa-si pupe oglinzile. Insa in cazul unor astfel de intalniri, loc de pietoni nu mai e, chiar daca sunt anorexici. Asa ca ei, pietonii, tre’ sa sara in decor sau se lipeasca de masini. Ma rog… E o panta pe care o urci romaneste.

Am izbandit in cele din urma. Am parcat in fata. Amicul meu ma astepta ranjind stramb. Ma cunoaste destul de bine. “Te-ai enervat, ha?” “Un pic” zic. Hai! Cum aveam pofta sa si gust ceva, zic s-o viram la stanga spre trattoria. Mese foarte multe. Cele mai multe din ele ocupate. Ne invartim printre ele indelung, cautand una care sa nu fie nici foarte mare, nici foarte in centru, nici langa oameni zgomotosi (ca era duminica seara si unii beau de la pranz, dupa cate se observa). Lumea la terasa, in pofida numelui livresc, se indeletnicea cu activitati prozaice. Lume de Tineretului in general. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ospatarii asudati, in camasi, cu privirea goala, care trece prin tine. Zambetul e la fel de departe de ei ca bunatatea de Muma Padurii. Nu ne baga nimeni in seama. Asa ca ne asezam la o masa… mai intr-o parte, cat sa putem discuta linistiti.

Conversatia curge, gurile ni se usuca. Ne uitam dupa vreun chelner. Din cand in cand mai trece cate unul, in viteza, cu fizionomie preocupata si privrea in pamant. Un astfel de individ important ne lasa, fara un cuvant, doua meniuri pe masa. Meniurile sunt groase. Genul de restaurant unde au de toate: de la sarmale la ficat de rata cu fructe de padure. Intre mine si amicul meu se asterne tacerea in timp ce incercam sa ne lamurim cam ce-am dori sa gustam. Ne-am lamurit. Conversam din nou.

Apare un chelner. Scund. Bondoc. Suparat.

– Buna seara. Trebuie sa va mutati.

Mie mi-era foame. Deci eram putin nervos. Primul om care vorbea cu mine in restauranul ala, in loc sa ma intrebe ce vreau sa mananc, imi spunea ca am gresit. Deci am devenit si mai nervos.

– Buna seara. De ce TREBUIE sa ne mutam? sub vocea mea calma clocotea mania amestecata cu sucuri gastrice care cereau din ce in ce mai imperios sa digere ceva.

Chelnerul isi da ochii incercanati peste cap. Ma priveste de parca l-as fi intrebat de ce are cocostarcul par pe piept. Sau care e teorema lui Thales. Cand il vad ca se enerveaza, imi iau cel mai ingenuu zambet cu putinta, bat sagalnic din gene si tac chitic. E randul lui. Trage aer in piept si incepe poticnit:

– Asta-i o masa de 6 persoane. Voi sunteti 2! Nu se poate dom’le asa ceva! Hai, mutati-va la alta masa.

– O sa ne mutam la alta masa in momentul in care ni se va vorbi politicos. Pana atunci ramanem aici. i-am raspuns fara sa-mi sterg zambetul de pe fata.

– Da’ v-am vorbit foarte politicos!!! se ratoieste el la mine, de parca tocmai ii dadusem o palma.

– Asta e parerea dumneavoastra. E evident faptul ca avem notiuni diferite despre politete. A dumneavoastra este mult mai laxa… Deci ramanem aici. Si vrem sa comandam. Era clar ca l-am pierdut de la “laxa”. A inteles insa esentialul. Ca nu ne mutam. Asa ca, gata de razboi, a pufnit cu fata congestionata:

– Mmmmmbine! Ramaneti aici! … sunase ca o amenintare cu moartea.

Amicul meu era hipnotizat de discutie. Evident ca nu-i intelegea rostul. El s-ar fi ridicat de la masa si l-ar fi urmat ascultator pe ospatar. Asa ar fi primit si de baut si de mancat. Nu intelegea de ce trebuia sa ne luam mantiile de cruciati din cui. Eu insa nu-s asa. Nu accept sa fiu tratat nepoliticos pe banii mei. Alaturi de amicul meu, nici sucurile mele gastrice nu pareau foarte incantate de demersul meu intru educarea omenirii. Odata cu plecarea pufnita a ospatarului vehement devenise destul de clar faptul ca nu ni se va lua comanda. Eram in stare de asediu. Eu insa am refuzat lupta. M-am ridicat de la masa. Amicul a procedat la fel, gata sa ma urmeze, ca doar nu era sa treaca in tabara lor. Doar ca dusmanul a judecat gresit manevra. A crezut ca ma predau. Si uite-asa a trimis spre noi un cercopitec asudat, cu chelie si tricou alb, pe care era evident ca il purtase si in caldura amiezii. Cu greu, am descoperit un ecuson, undeva pe sanul drept (ca pectoral nu pot spune ca era…).

– Nu se poate sa stati doi la o masa de sase, incepu direct cercopitecul, cu o privire victorioasa.

– Buna seara, zic eu, asteptand in zadar vreo cateva secunde sa mi se raspunda la salut. Cum nu aparea niciun semn, iar omul ma privea fix in ochi, am continuat: N-aveam de unde sa stiu regulile casei. M-am plimbat prin tot restaurantul, printre foarte multi dintre colegii dumneavoastra, nu ne-a spus nimeni nimic, am vazut o masa libera si ne-am asezat. Dupa care a venit un coleg de-al dumneavoastra care ne-a vorbit extrem de nepoliticos.

Vedeam cum pe fata lui apare mirarea. Efectiv nu-i venea sa creada ca am cutezanta sa ma plang, dupa ce avusesem nesimtirea sa ma asez la o masa unde n-aveam voie. Clar merita sa fiu schinguit si decazut din drepturile mele de om. Cu o fata de magistrat ofuscat imi zice:

– Sa va explic. Aici este un restaurant civilizat. Nu se aseaza cine cum vrea la masa. Tre’ sa asteptati sa fiti condusi.

Pan’ aici!

– Sa va explic EU. Daca ar fi un restaurant civilizat, ar exista la intrare un loc unde s-ar gasi un element de mobilier la care ar sta cineva, iar cand acel cineva ar fi ocupat, pe el s-ar gasi un afis pe care sa scrie ca “VA RUGAM asteptati sa fiti condusi la masa”. Si chiar daca ar exista toate astea, iar un client s-ar rataci prin local, un chelner ar trebui sa-l repereze imediat si sa-l conduca la o masa. Si daca, prin absurd, se aseaza la o masa nepotrivita, atunci ar trebui sa i se vorbeasca frumos. Pentru ca e CLIENT!

Nu cred ca am tras aer in piept in timp ce am zis frazele de mai sus. Probabil ca acolo, la Daimon, ei sunt obisnuiti cu clienti mai supusi, pentru ca, pe masura ce vorbeam, vedeam cum omul din fata mea are ochii din ce in ce mai mari, iar sprancenele dau sa se apropie foarte mult de ceafa. Ceafa lui, sa ne-ntelegem. Eu, cu tirada-mi terminata, trag aer in piept, ma intorc pe calcaie si ies majestuos. El, cu un efort intelectual maxim, in timp ce probabil ca in gandul lui ma injura de minute bune, reuseste sa verbalizeze in cele din urma:

– Hai dom’le….

Am iesit. E clar ca nu vreau sa-mi las banii acolo. N-am de ce. M-am dus la Zvon. Acolo stiu ca sunt primit intotdeauna ok. Si mancarea e buna. Iar patronul e carciumar adevarat. Pentru ca eu cred ca despre asta e de fapt vorba. In momentul in care un om are bani si vrea sa-si faca o carciuma, asta nu inseamna ca el este automat priceput la business-ul asta. Dupa ce si-a numarat paralele si a descoperit ca are destule, urmatoarea lui grija ar trebui sa fie gasirea unui om care sa stie cum se face de se-nvarte o afacere de care-si doreste dom’ patron.

La noi in patrie insa, daca cineva are indeajuns de multi bani pentru a-si deschide o afacere, asta il face automat si cel mai tare specialist in acel domeniu. Iar lucrul asta e valabil de la fotbal, unde ciobani europarlamentari patroni de echipe dau afara antrenori si se aseaza ei insisi pe banca, pana la bodegi cu aere de restaurante de lux, unde se vede clar ca lipseste un cap limpede care sa instruiasca personalul in ceea ce priveste modul de-a trata clientii. De ce se intampla asta? Din lipsa de cultura. Fie ea organizationala, generala… Ne lipseste orice fel de cultura. Si in loc sa ne umezim cuminti degetul intre buzite si sa ne apucam de rasfoit si invatat, preferam sa strangem pumnul pe care sa ni-l izbim vartos de piept urland tare sa auda toata lumea: “Sunt jmeker si am talent, sa moara toti dujmanii!”

Uite un motiv pentru care inteleg perfect de ce Mara are oarecare reticente in a se naste in lumea asta. In tara asta…