Varianta audio a articolului o găsiți pe YouTube, pe SoundCloud și pe iTunes.
N-am mai scris de foarte mult timp. M-am lăsat brusc. De la trei articole pe săptămână am ajuns la zero aproape dintr-un foc. Și m-am cam îngrozit cât de ușor mi-a fost să mă opresc. Îmi promit mie acum că, oricât de multe și apetisante ar fi proiectele de-mi dau târcoale, n-am să-mi mai dau voie să nu scriu. Pentru că, deși mi-a fost ușor, parcă nu-s tot eu de o vreme încoace. Am să scriu în continuare mult despre industria muzicală, dar de azi înainte am să mai zic și câte ceva din ce am pe suflet. Măcar din când în când. Oi fi eu dependent de industria asta firavă (la noi în patrie) și volatilă (mai peste tot), da’ mai am și altele de zis.
Ideea pentru articolul ăsta mi-a venit în timp ce priveam la televizor ultima tură de mitinguri din Piața Victoriei și din fața Casei Poporului. Mă uitam la oameni și simțeam o neputință îngrozitoare. A mea că nu-i puteam ajuta, a lor că n-aveau cum să schimbe, de fapt, nimic. Nu conta că eu eram la mine acasă, iar ei înghețau în stradă. Fusesem și eu în stradă cu ei de mai multe ori. Sperasem, mă simțisem parte din ceva măreț și nobil, patriot, luptător pentru viitorul ălora mici, impresionat până la lacrimi cât de mulți oameni frumoși există în România. Știți ce zic, nu?
Și? La ce ne-a ajutat? Lucrurile pentru care strigam în Piață s-au întâmplat tot cum au vrut ei. Poate nu fix când au vrut. Și taman democrația pe care zicem noi că o apărăm le dă lor dreptul de a nu se îngrijora. Pentru că puterea le aparține în mod legitim. Pentru că există două feluri în care ei se vor da la o parte: fie cei din stradă ajung să încalce fix principiile pe care susțin că le apără, fie cei de sus sunt cuprinși brusc de un galopant spirit civic și renunță de bună-voie. Nu trebuie să fii analist politic pentru a-ți da seama că niciuna din variantele de mai sus nu e viabilă.
Da’ nu m-am potolit. Mi-am tot învârtit în cap dilema asta în căutarea unui răspuns. Și l-am găsit, ca pe majoritatea răspunsurilor la marile întrebări pe care ți le aruncă viața-n cale, în chestii pe care le-am auzit de foarte multe ori de la părinții mei. În primul rând m-am bucurat a nu știu câta oară că-s un om norocos să am asemenea părinți. Apoi m-am întristat. Pentru că mi-am dat seama că singura soluție pe care o avem e una care face munca lui Sisif să pară un spălat de ceașcă de cafea.
Lucrul pe care mi l-au repetat ai mei obsesiv, de când îmi aduc eu aminte și până la ultimul lor dram de autoritate asupra mea, a fost ăsta: “Învață! Citește! Educă-te! Pentru că singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni este averea pe care o ai în cap.” Știu. De o banalitate crasă treaba asta. Da’ ce zic eu banalitate?! Câteodată, cuvintele lor îmi păreau demodate, ipocrite, depășite. Într-un fel, chiar erau. Pentru că eu făceam parte din generația care a prins începutul prăbușirii școlii românești, eram printre primii adolescenți români cărora, sistematic și atent, li se picura în creier ideea că banul contează. Banul și atât. Iar ei făceau parte din generația celor care aveau o credință de nestrămutat în școală.
Cu toată mintea și relativul calm al celor 39 de ani ai mei, jur că-mi vine să urlu: E O CONSPIRAȚIE! Nu e americanilor și nici a rușilor. Nu e a niciunui acronim politic din țara asta. Nici a lu’ UE sau a lu’ NATO. Și nici a reptilienilor nu-i. Nu. E a tuturor!
Singurul lucru care ni se comunică în permanență e că n-avem nevoie să știm. Că educația e depășită, anacronică. Literatura-i vax. Istoria e minciună. Poezia s-a luat cu teatrul de gât și s-au aruncat de pe sediul unei bănci. Filmul e bun doar dacă e american, ușurel ca un șpriț de vară și, mai ales, doar dacă se termină cu bine.
Internetul știe tot. Ce ne mai trebuie nouă să știm când putem să gugălim? Da’ tre’ să fi citit niscaiva cărți în viața asta ca să poți deosebi miciuna de adevăr în rezultatele pe care ți le oferă ghiotură un motor de căutare. Fără cultură generală ai să crezi ce-i mai bine indexat, nu ce-i adevărat. Iar minciunile bine indexate sunt unele în care s-au băgat bani. Și nimeni nu mă va convinge vreodată că pe net există minciuni sponsorizate în scop nobil. Ce-s ele atunci dacă nu manipulare și conspirație care se bazează pe lipsa educației.
Departe de mine ideea de a contesta avantajele imense ale prezentului în fața trecutului. E nemaipomenită viteza cu care circulă informația, cu care putem afla orice, ușurința cu care comunicăm unii cu alții. Deplâng totuși un lucru din era aproape apusă a hârtiei tipărite. Orice se tipărea, necesita o minimă investiție. Iar ăsta era un filtru de calitate natural care funcționa excelent. N-am zis că funcționa perfect. Erau și pe vremea aia multe bălării. Dar pe toate le limitau mai întâi editorul, apoi tirajul, distribuția și prețul. Acum, că online-ul a ucis hârtia, ultimul filtru este educația înmagazinată între fiecare pereche de urechi sau în spatele fiecărei perechi de ochi care intră în contact cu orice informație.
Ai nevoie de un dram de știință pentru a ști că e nevoie să știi mereu mai mult. Și noi? Noi suntem bezmetici. Pentru că, din primii ani de viață, ne sunt introduse în creier cu o insistență diabolică idei și modele comportamentale care să ne omoare mai întâi curiozitatea naturală, apoi orice dorință de a ne antrena mintea.
De la știrile despre noua generație, căreia trebuie să-i respectăm intervalul scăzut de atenție, până la sistemul de educație greoi și învechit din cele mai multe țări. De la obligația socială de a termina cât mai multe școli până la descoperirea amară că, pentru cei mai mulți dintre noi, școlile alea nu ajută la nimic. De la denigrarea valorii științelor care au făcut ca lumea noastră să progreseze mereu (literatură, fizică, istorie, matematică) și până la înecarea valorilor adevărate într-o mare de non-valori în care ele devin ace în imense care cu fân. De la toleranța amuzată a majorității oamenilor cu știință de carte față de mitocani, semidocți și șmecherași analfabeți și până la fericirea definită după placul fiecărui brand care crede în “a vinde”, nu în “a spune adevărul”. Toate astea-s lucruri ce se întâmplă mereu, pe toate căile de comunicare.
Ele ne scufundă încet, dar sigur. Paradoxal, există școli care îi învață pe unii oameni cum să convingă alți oameni de lucrurile de care au nevoie, de cât de bolnavi sunt ei și de cât de sănătoase sunt otrăvurile pe care le cumpără, de ce fel de haine/mașină/casă li se potrivește. Controlul ăsta total poate fi cu atât mai ușor exercitat cu cât mai neștiutor e omul căruia i se adresează.
De-asta cred eu că singura luptă pe care o avem de dus e împotriva neștiinței. Sigur că e mult mai lungă, mai grea și mai puțin spectaculoasă. Să insufli pasiunea de a cunoaște propriului copil îți gâdilă adrenalina mult mai puțin decât să răstorni Guvernul. Să încerci să faci asta cu rudele tale, cu vecinii tăi, cu prietenii tăi?! Doamne, ce plictiseală! Mai bine strig în frig, în piață. Chiar dacă, de fapt, cu asta nu schimb absolut nimic.
Dacă fiecare om care se bucură de norocul de a nu fi uitat cât de bine e să știi va avea grijă să aducă aminte în viața asta cel puțin propriilor copii de adevărul ăsta simplu și de necontestat, atunci lumea de mâine va fi mai bună decât cea de azi. Dar asta e o luptă care trebuie dusă cu aceeași asiduitate cu care dușmanul se zbate să îi convingă că n-are niciun sens să știi.
N-am numit aici niciun partid, pentru că nu ele-s importante. Protestele astea-s doar pretextul care m-au făcut să scriu rândurile de mai sus. Lupta împotriva bucuriei de a cunoaște e dusă de toți, fără excepție, indiferent de inițialele de pe carnetul de partid. Și înțeleg de ce fac asta.
Nimic bun n-a venit vreodată pe lumea asta din neștiință. Dragii mei, paradoxul epocii noastre e simplu: acum, când putem ști cel mai mult, mintea se întunecă din ce în ce mai repede.
sursa imagine: peoplematters.in, weburbanist.com, brightside
