Lunea trecută n-am scris de teama sindromului “Cugir”. Pe vremea lui Ceașcă se spune că la Cugir funcționa o fabrică de “mașini de cusut” care, oricât s-ar fi chinuit, tot mitraliere făcea până la urma. În ideea asta mi-a fost frică să n-ajung să bodogăn electoral, orice subiect mi-aș fi ales. Așa că am preferat să tac.
Articolul meu de azi se referă la momentul în care unui artist casa de discuri îi pune un contract sub nas și îi împuie capul cu promisiuni gratuite. Înainte de a povesti despre publishing (termen care, din păcate, pentru prea mulți oameni din industria muzicală e la fel de vag ca orice teorie de fizică cuantică), aș vrea sa clarificăm puțin niște lucruri.
CE AU FOST ȘI AU DEVENIT CASELE DE DISCURI
Casele de discuri, după numele pe care îl poartă, erau organizațiile care aveau ca unic scop vânzarea de discuri. Pentru a se asigura că vânzările merg bine, casele de discuri aveau, în afară de profit, niște obiective precise: identificarea și semnarea artiștilor cu cel mai mare potențial de vânzare, stabilirea și managerierea unei rețele de distribuție a discurilor cât mai performantă, asigurarea unor condiții optime în care artistul înregistrează albumul astfel încât acesta să fie gata la timp și să fie cât mai vandabil cu putință, promovarea albumului prin cele mai bune mijloace, astfel încât el să fie cumpărat de cât mai mulți oameni.
Șandramaua a funcționat de minune atâta vreme cât s-au vândut discuri sau orice alte parascovenii s-au mai inventat de-a lungul timpului pentru a fixa muzica pe un suport fizic. Când s-a digitalizat treaba și vânzările au realizat un picaj de mai mare dragul, casele de discuri s-au văzut nevoite să caute surse de venit prin alte părți, pe care până în momentul ăla le cam lăsaseră deoparte. Mai precis ele s-au apucat să caute bani în toate părțile. Așa și-au vârât labelurile coada în booking, organizare de evenimente, management și (deși scris cu litere cât mai mici în contracte, deloc lipsit de importanță) publishing. Născutu-s-au contractele 360!
CE ÎNSEAMNĂ UN CONTRACT 360 ȘI ÎN CE CAZURI E EL (OARECUM) OK
Recent a apărut și conceptul de contract 360. Numărul ăsta vine (pentru aceia din voi care nu-s foarte prieteni cu geometria) de la numărul de grade care alcătuiesc un cerc. Cu alte cuvinte, contractul ăsta reprezintă forma legală prin care un artist cedează procente din toate veniturile pe care el/ea le va realiza ulterior semnării contractului cu casa de discuri. Da, asta înseamnă și că, dacă la un moment dat acel artist muzical va scrie o carte, va deveni pictor de succes, va juca în filme horror sau porno, casa lui de discuri va încasa un procent din vânzarea acelor opere.
De ce? Pentru că acestea sunt contractele care se vâră aproape exclusiv sub nasuri semi-pubere de artiști aflați la început de carieră. Ele sunt motivate de următorul principiu: la momentul semnării contractului artistul nostru este un neica-nimeni, carevasăzică efortul pe care îl face o casă de discuri pentru a-l transforma din anonim în superstar este imens și orice venit îi va aduce acest statut de superstar e normal să se împartă cu cel care, încă de la bun început, a pus umărul, banii și timpul la bătaie pentru ca artistul nostru să urce pe cele mai înalte culmi ale faimei intergalactice.
Logica asta a contractului 360 este valabilă și nu o contest. Și dacă tot am început cu comparații din Epoca de Aur, e cazul să va zic că, fix ca în comunism unde toți oamenii erau egali, doar că unii erau mai egali decât alții, și în cazul logicii 360 există cazuri în care ea este mai valabilă decât în altele. După mintea mea cazurile astea sunt în număr de fix două. Unu: cel în care un label mare semnează un artist cu un potențial de star imediat (exemple: un super-talent, un câștigător de talent show tv, un copil minune etc.) Și doi: cazul în care label-ul care propune acest contract este suficient de mic încât artistul începător chiar să beneficieze de serviciile pe care casa de discuri se angajează să le presteze pentru artistul cu care semnează, nu să se piardă pe masa vreunui junior account cu zero experiență și relații de la vreo mare casă de discuri, care să nu se priceapă neam la ce are de făcut.
CE ÎNSEAMNĂ PUBLISHING?
Booon! Să ne întoarcem la publishing, care (atenție mare vă rog!) n-are nicio treabă cu artistul cântăcios! Cu publishingul au treabă doar compozitorii. Pentru că un publisher este acel om (sau organizație) care are drept scop găsirea și obținerea de noi și interesante modalități prin care compoziția muzicală a unui autor să aducă venituri. Fie că e vorba despre găsirea unui alt artist decât de-o interpretă prima oară care să o cânte, sau despre includerea ei pe coloana sonoră a unui film sau într-o reclamă, asta-i treaba publisherului care în limba noastră s-ar traduce (oarecum inexact) prin termenul “editor”.
Procentul istoric pe care îl solicită orice publisher pentru munca sa este de 50% din drepturile de autor încasate pentru orice fel de contract semnat de el. Dacă vi se pare mult, argumentul pe care vi-l vor da publisherii este ăsta: dacă n-aș fi fost eu, ‘tălică ai fi stat cu compoziția binișor în sertar și n-ai fi făcut nimic cu ea. În cazul unui publisher adevărat, ăsta e un argument care poate însemna multe milioane de dolari în plus în contul compozitorului.
DA’ IO CÂNT, NU COMPUN!
..veți spune voi, tineri artiști cu caș la gură. Și poate că, în ideea asta, veți semna un contract cu un label în care să fie inclus și publishingul, că doar n-are ce să vi se întâmple. Doar că, vedeți voi, lucrurile nu stau chiar așa. Odată trecuți la profesioniști, atunci când chiar veți începe să lucrați serios la cariera voastră muzicală, s-ar putea să descoperiți că vă pricepeți și la compus. Bun, veți spune. În cazul ăsta e și mai bine, că am deja un publisher care va avea grijă să îmi transforme capodopera mea într-o mină de aur care va hrăni gurile flămânde ale mai multor generații de urmași.
Teoretic aveți dreptate. Practic, însă, s-ar putea să descoperiți că, de fapt, casa de discuri se mulțumește doar să ia halca de drepturi de autor ce i se cuvine în calitate de publisher al vostru în timpul în care se întâmplă ca piesa pe care ați compus-o să fie hit, fără să miște nici măcar deștu’ ăl mic ca s-o împingă în vreun fel spre altă sursă de venit. Și s-ar putea să vă dați seama la un moment dat că v-ar fi fost mult mai bine dacă ați fi păstrat pârdalnicul ăsta de publishing pentru voi înșivă sau pentru a-l da cuiva care doar de asta se ocupă (deși eu la noi în patrie nu cunosc încă vreun publisher de succes care doar de asta să se ocupe).
ȘI DECI CUM RĂMÂNE?!
Păi iaca două sfaturi care sper să vă ajute:
- încercați să scoateți publishingul din cadrul contractului inițial; puteți încerca să amânați discuția până la prima operă pe care o veți compune;
- dacă nu reușiți să negociați punctul de mai sus, încercați să obțineți un procent mai mic de 50% pentru publishing; istoria vă ajută – casele de discuri oferă în mod tradițional procente mai bune artiștilor care sunt de acord să semneze publishingul în același loc.
PENTRU DEAL 360
Momentul dinaintea semnării unui contract 360 este unul în care trebuie să fiți foarte sinceri cu voi înșivă. Abandonez comparațiile cu comunismul, că-s lugubre. Încerc una de sezon, cu fotbal: știi despre tine că ești îndeajuns de bun deja pentru a semna contract la 17 ani cu Real Madrid și să fii sigur ca vei prinde măcar două meciuri de titular pe sezon? Dacă nu și dacă banca de rezerve e dată cu lipici pentru tine sau, mai rău, dacă riști să joci doar la echipa a doua, atunci poate e mai bine să semnezi pentru început cu o echipă mai mititică, unde să ai șansa să capeți niște experiență și să strălucești precum un Ciuleafăr între jucători mai pământeni decât alde galacticii ăia.
Adică decât să fii neica nimeni semnat la o mare casă de discuri s-ar putea să-ți prindă mai bine să începi cu un label independent (adică mai mic) sau, și mai bine, să fii tu propriul tău stăpân. Că în 2016 se poate și asta, până la un punct.
ERATĂ
Articolul ăsta nu prea are nimic de-a face cu halul în care se află industria noastră muzicală acum. Dar contractele pe care le semnați pe 5 ani s-ar putea să prindă și vremuri mai bune. Eu pentru vremurile alea scriu, vremuri pe care le veți trăi după cum vă așterneți acum.
surse imagini: thesource.com , entertainment.howstuffworks.com
Draga Dan,
Incep prin a te felicita pentru inca un articol foarte frumos structurat si cat se poate de incarcat de informatie. Ba mai mult, te felicit pentru ca nasti un sentiment patriotic in mine cu multe din povețele tale, patriotism ce se manifestă de la aspecte macro ale industriei muzicale din România și până la faptul că m-ai determinat să folosesc diacritice. Ești un român care speră (wink).
Țin să extind un pic informația oferită de tine cu privire la publishing. Publishing-ul clasic funcționează fix cum spui aici: am descoperit talentul, îl semnez, mă zbat să îl “cresc”, etc, însă, pe ceea ce ține de drepturile de autor, publishing-ul se poate referi la orice formă a acestora, fie că ține de imagine, interpretare, compoziție, regie, coregrafie, drepturi mecanice și presupune o administrare a lor de către un terț sau right-holder. Așadar, nu e de mirare că pe meleagurile noastre duduie bibliorafturile de contracte de publishing. Ca lucrurile să fie juste, în situația unui contract 360, ar trebui ca o casă de discuri să asigure o bună administrare și colectare a drepturilor de autor ce curg din utilizarea operelor semnate. Partea complet ironică e că artistul, după ce a semnat contract de publishing cu casa de discuri (why would you do that?), se duce și semnează un contract de reprezentare cu un publisher (din-ăla pe bune) cu scopul ca acesta să îl asiste în a-și încasa drepturile. Se întâmplă apoi o chestiune pur genială.. Publisher-ul (ăla pe bune, da) se zbate ca OGC-urile (băieții răi) să plătească corect pentru utilizarea operelor artistului. OGC-urile plătesc corespunzător pentru operele respective, trimițând o parte din bani la Artist și o parte din bani la casa de discuri (pentru că așa e prevăzut în contractul de publishing/editare dintre cele două părți). Pe scurt, artistului împarte publishing-ul cu două entități, dintre care doar una face publishing. Casa de discuri e pasivă în tot acest proces.
Cât despre entități locale de publishing (tot de-ăla pe bune), te anunț că există câteva, fie ele SRL-uri, entități de gestiune independentă sau cabinete de avocatură nișate pe publishing și toate fac treabă bună.
În altă ordine de idei, sper ca articolele de acest gen să deschidă ochii cui trebuie, nu doar să încrunte frunțile celor care întind contracte spre semnat.