Am terminat de citit acum vreo câteva săptămâni (auto)biografia lui Mike Tyson. Am citit-o nu pentru că mi-ar plăcea mie boxul sau că aș fi cine știe ce mare fan al negrului tălâmb care a câștigat camioane de bani și care i-a pierdut mai repede decât reușea să-i facă knockout pe ceilalți haidamaci de-i întâlnea el acolo în ring. Nu. Am citit-o pentru că am auzit că-s multe de învățat din memoriile oamenilor care au reușit să aibă succes o vreme-n viață. Și pentru că o primisem cadou și zăcea pe raftul cu cărți de citit, am zis să-ncep cu el. A! Și am mai avut un motiv. Întotdeauna am asociat performanța în sport cu cea artistică. Și, oricât de rău ar fi zbârcit-o băiatul ăsta după ce a ajuns în vârf, pe mine m-a interesat mai mult drumul lui până acolo. Destul despre carte. O să scriu pe citate citite recenzia când oi apuca.
Pe mine m-a frapat foarte tare un singur lucru. Răbdarea. Managerul Cus D’Amato, care a văzut în puștiul bătăuș și aproape analfabet un campion mondial, i-a spus din primul moment ce poate Mike Tyson să devină. Dar nicio clipă n-a crezut boxerul că, după o tură de antrenamente și un meci-două câștigate, hop! O să și apară târfulițele să-i lingă sudoarea de pe centura de campion. El a pornit la drumul ăsta cu conștiința faptului că, de va munci mult în fiecare zi, peste câțiva ani s-ar putea să aibă ocazia să ajungă la profesioniști. S-ar putea, am zis.
Care e diferența dintre amatori și profesioniști la sportivi și artiști? Aceeași: profesionistul are conștiința și dovada că e îndeajuns de bine pregătit și talentat în domeniul său de activitate încât să-și permită să trăiască viața pe care o visează cu banii pe care îi câștigă din acel domeniu. Amatorul nu.
Și mă uit acum la toți de se visează artiști. Ei, chiar dacă înțeleg că succesul e o chestie care ține într-o mare măsura de noroc, vor ca totul să se întâmple azi. Din momentul în care s-a hotărât el sau ea că pe scenă îi e locul, în câteva luni piesa trebuie să fie pe radio, agenda de concerte plină, videoclipul să ruleze pe tv, fanii să se îngrămădească pe Facebook, paparazzi să se învârtă în juru-i în dulci roiuri agasante. Iar când succesul ăsta întârzie să apară, atunci ne frustrăm, căutăm vinovați și îi găsim în persoana omului care ne-a promis marea și sarea.
De obicei frustrarea are cam aceeași cale de apariție. Neofitul bate timid la o ușă a industriei muzicale. De obicei ajunge acolo prin cineva, care știe pe cineva care ar putea avea un văr care știe pe cineva care e în branșă. Și nici n-apucă ecoul bătăii în ușă să se stingă, că ea se deschide brusc. Apare personagiul “din domeniu” care, prețăluind marfa din priviri, începe să-i promită vise deșarte și sclipicioase în timp ce-și face calculele dacă e mai rentabil să profite de portofelul sau de carnea fragedă a viitorului artist.
Și sufletul încă nevinovat e invitat înăuntru, i se prezintă niște lume, i se flutură niște cuvinte deșarte pe la urechi, i se pune o piesă în brațe și apoi, după ce s-a efectuat tranzacția financiară sau în natură, artistul nostru (că de-acum e artist, nu?) e poftit pe aceeași ușă binișor afară, cu o piesă-n brațe și urechile încă vâjâind de mărire. Doar că succesul ăsta nu apare, bată-l Mike Tyson să-l bată. Și e normal să nu apară.
Personajul care a deschis ușa poate fi oricine din industrie: producător muzical, impresar, manager, DJ, un alt artist. Nici nu e important. Ceea ce promite el ar putea fi adevărat, dacă el ar adăuga anii de muncă fără de care e aproape imposibil să reușești. Spun aproape, pentru că există și cazurile (foarte puține) în care succesul apare parcă de nicăieri. Din păcate astea-s cazurile pe care le știe toată lumea. Ei, și dacă am înțeles ceva din cartea pe care (n-)a scris-o Tyson, e că nimic nu e mai nociv pe lumea asta decât marele succes care apare fără ca tu să fii pregătit pentru el. Și cum te poți pregăti? Păi e foarte simplu. Prin eșec.
E nevoie ca un artist să stea mult timp în studio, să aibă crize mari de inspirație, să învețe să își descopere harul și calea ce i-a fost hărăzită. Să aibă concerte mici. Să aibă cântări anulate. Să fie trădat și să trădeze. Și, mai ales, trebuie să muncească în fiecare zi pentru ceea ce-și dorește. Omul ăla trebuie să aibă ocazia să vrea să renunțe, să-și bage picioarele în ea de muzică și să își dorească o viață normală de zeci de ori. Așa se deosebesc profesionștii de amatori. Ei nu renunță. Abia apoi, după ce sufletul și pielea i s-au tăbăcit, după ce a transpirat destul, poate artistul înțelege cât de cât succesul, cu toate belelele pe care le aduce el.
Vina pentru toți tinerii dezamăgiți și inerți este a celor care le arată doar linia de finish, fără să le spună că e vorba despre un maraton, nu despre un sprint de 50 de metri. E ca și cum bătrânul și misticul Cus l-ar fi trimis pe copilul Mike Tyson să lupte în ring direct cu campionul mondial la categoria grea după prima săptămână de antrenament. Ar mai fi avut atunci lumea un Iron Mike de iubit și batjocorit? Cu siguranță nu.
Dragi manageri, producători muzicali și alți oameni din breaslă, e datoria voastră morală să îndreptați oamenii care ajung la voi visând în direcția potrivită: școală, canto, slăbit, engleză, divizia B sau C. Iar dacă atunci când deschideți ușa vedeți un viitor campion mondial, asumați-vă rolul și creșteți omul ăla în mod corect. Antrenați-l mult și bine, începeți cu meciuri pe măsura lui, treceți-l de amatori la profesioniști doar atunci când simțiți amândoi că omul e gata pentru asta. Altfel nu sunteți decât niște patroni de circ cu ochi pofticioși și degete lacome.
sursa imagini: lovethiscitytv.com (Mike Tyson), shadesmaclean.deviantart.com (spooky door), 2spooky4mescaryskeletons.tumblr.com (failure),
