Pana lui Murphy – ep. 1

Cu putin timp in urma mi-am schimbat masina. Dupa indelungi procese de gandire care au suprapus devalorizari pe media lunara de kilometri, calitatea drumurilor radical din pret, an de fabricatie si onirice fantasme de masina ideala, m-am hotarat. Si mi-am gasit, dragalita Doamne, masina tocmai unde agata neamtul harta in cui, astfel incat, pana sa ajung cu ea acasa, o condusesem deja 3.300 de km. Eram, carevasazica, prieteni. Fac parte din oamenii care ii admira pe nemti. Nu neaparat pentru felul in care reusesc sa fabrice orice de calitate, ci si pentru literatura, muzica, bere, Wurst, disciplina de a reveni din ruina oridecatori este nevoie, demnitate… ma rog, deci imi plac nemtii. Drept pentru care, evident, masina pe care mi-am cumparat-o, e Deutsch. Ei bine, nemtii astia, ca sa te scuteasca de lungul sir de marunte enervari pe care ti le prilejuieste o pana de cauciuc, au inventat un sistem care implica doua operatiuni simple. Umplem cauciucul beteag cu spuma, il umflam la loc cu un mini-compresor alimentat de priza de la bricheta masinii si ajungem zambind pana la prima vulcanizare, unde cumparam un alt cauciuc.

Intr-o tara normala, cu drumuri normale, unde o pana reprezinta un mare eveniment, intr-o tara cu salarii care sa nu fie fatal dezechilibrate de cumpararea unui pneu nou, cu vulcanizari non-stop pe toate drumurile, acest sistem este cu siguranta extrem de eficace. Doar ca la Mioritza-land se cam schimba datele problemei, dupa cum urmeaza sa va povestesc.

As vrea, intru totala auto-denigrare personala, precum si in vederea unei corecte intelegeri a situatiei prin care am trecut, sa va explic ca priceperea mea in orice tine de o munca practica incepe si se sfarseste la a schimba un bec. Dar sa fie din alea din casa, va rog, ca la masina e tare greu. Am avut ocazia sa constat lipsa oricarei aplecari spre latura practica a lucrurilor la o varsta destul de frageda, cu ajutorul tatalui meu, inginer mecanic, care cauta perseverent in mine stravechea gena inginereasca a familiei. A cautat omul ce a cautat si cum tot ce gasea la mine erau ore groaznice de plictiseala pe care le induram cu stoicism, in timp ce el surubarea ceva prin casa sau la vesnic beteaga si ubicua Dacie pre-decembrista, s-a lasat pagubas. Ce-o fi fost in sufletul lui, saracul, doar el stie. Mai ales ca, pe vremea aceea, daca nu te faceai inginer, nu prea aveai multe alte optiuni.

Sa revenim insa la prezent si la masina mea nemteasca. Dupa mai multe mii de kilometri am ridicat si eu mocheta din portbagaj constatand, amuzat, ca n-am roata de rezerva. Locul pentru ea era acolo, prevazut fara doar si poate perfect de niste nemti grijulii; doar ca ea, roata, nicaieri. Aceasta constatare amuzata se facea inaintea unuia din sutele de drumuri pe care in ultimii ani i-am facut impreuna cu amicul si colegul Olix, intru gloria Partydului Kiss FM. Nu sunt eu cine stie ce prevazator din fire, insa am invatat ca una din conditiile absolut necesare atunci cand mergi mult cu masina este ca ea sa fie in perfecta stare de functionare si sa aiba tot ce-i trebuie. Iar a mea avea nevoie de roata de rezerva. Asa ca m-am oprit la primul magazin de piese auto care mi-a iesit in cale. Folositoare oprire, pentru ca din ea am invatat ca masina mea are nevoie de o roata de rezerva mica, din cele care te slujesc cu credinta pret de cateva zeci de kilometri. Nefolositoare oprire, pentru ca de acolo am invatat ca roata de-asta nu se gaseste decat la reprezentanta.

Nu stiu daca aveti aceeasi impresie, eu sunt insa sigur ca, pentru a face o reprezentanta de-asta auto, tre’ sa ai ceva kafkian in tine. Aici, in general, nimic nu se poate, nu se gaseste niciodata piesa de care ai nevoie, tot ce se repara se strica apoi extrem de repede si, in general, totul e invaluit intr-un inecacios praf de mister. Evident ca eu am cerut roata de rezerva, iar ei mi-au cerut seria de la sasiu. Patit fiind, am evitat discutiile in contradictoriu si am dictat, cuminte. Raspunsul primit a venit naucitor ca iarna pentru autoritati: masina mea nu avea prevazuta, din fabricatie, o roata de rezerva. Aha. Carevasazica locul ala, pe care l-am vazut, pipait eu acolo, la mine in portbagaj, era o himera. O iluzie. Probabil ca, de fapt, gaura aia rotunda era pentru oala de sarmale sau, pardon, Bratkartoffel, ca doar nu stie neamtu’ ce-i sarmaua. Mama m-a invatat sa fiu insistent si bine a facut. Intotdeauna ii voi multumi pentru asta. Cu non-salanta, schimb abordarea directa cu una prin invaluire si ridic problema ipotetica a unei roti de rezerva fix cum mi-ar trebui mie, dar pe care nu as cumpara-o pentru masina a carei serie de sasiu tocmai o dadusem, ci, sa zicem, ca as vrea sa o fac cadou cuiva. Raspunsul primit mi-a ucis nemilos si ultima speranta: nu exista pe stoc, nu stie nimeni cand vor primi din nou.

Problema parea fara iesire. Cineva mi-a dat ideea salvatoare. Dezmembrari! Pai sigur, acolo gasesti orice. Am gasit si eu. La Buzau. Iar eu eram in Galati. Urmau apoi, in acelasi weekend de Partyd, Braila si Sangeorz Bai (langa Bistrita, sus, in Nordul tarii). Mi-am rugat cunostinta cu ideea salvatoare sa aduca roata in Bucuresti, in timp ce, in gand, il rugam pe Murphy sa inchida ochii de data asta. I-a inchis, miselul, dar doar pe jumatate, in timp ce pe buze, probabil, i se itea un ranjet din ce in ce mai plin de batjocura. Io-te de ce:

– Va urma (maine) –

STAI, NU PLECA! ÎNCĂ...

Dacă-ți plăcu scriitura și vrei să mai afli ce-mi bubuie debla,
apasă butonu' de colea, te rog!