Pana lui Murphy – ep. 2

Pentru cine nu a citit, ep. 1 e chiar aici!

Duminica dimineata. Cod galben de ninsori. Primul din acea iarna. Plecam de la Sangeorz prin nameti. Drumul e groaznic pana aproape de Cluj-Napoca, apoi devine ok. Masina, cumintica, inghitea kilometri mai ceva decat calul lui Harap Alb jaratic. Iarna fiind, ziua isi baga picioarele repede si se duce la culcare. Seara vine cu un amestec de stropi de ploaie si fulgi de zapada. Consumul de lichid de parbriz creste mai repede decat inflatia in anii ’90. Sibiu. Inca 270 de km pana acasa. Centura-autostrada imi da ocazia sa-mi odihnesc putin muschii gambelor, ca doar am cruise-control, traiasca Hans din Ingolstadt. Doar ca autostrada se termina repede, si cum revin in „european”, intre Sibiu si Vestem (rondul care desparte cele doua drumuri importante catre Sud, valea Oltului si valea Prahovei), am gasit-o. Mare, cu margini ascutite, fix groapa care imi trebuia. Roata stanga se afunda cu sunet de cauciuc invins si pocnet de amortizor scos din pepeni. Volanul incepe sa traga, la inceput usor, stanga. Printre dinti, injur si ii zic lui Olix, care dormita in dreapta mea: „Pana!”.

Stiam din auzite ca pana la pana deplina mai poti merge putin. Ca pana nu devine totala decat daca te opresti de tot. Ca mai ai sanse sa mai mergi un pic. Stiam ca la Vestem este Petrom, de obicei politie, niste vanzatori de branza de Sibiu, TIR-isti plus o vulcanizare, pe care, in imaginatia mea de om optimist, am vazut-o non-stop. Ba aveam si argumente pentru speranta mea. Ca ar fi nod rutier major, ca e business bun, ca… Ma rog. Volanul trage din ce in ce mai tare stanga, zgomotul pe care il face roata era dureros deja, asa ca m-am oprit. Ma dau jos si imi dau seama ca teoria pe care ma bazasem functioneaza, probabil, in cazul unei pene cauzate de un spin sau de o petala de zorea. La gropi insa, e bine sa te opresti instantaneu. Cauciucul meu era zdrente. La propriu. Vulcanizarea la 200 de metri mai in fata. Pun avariile, trag gluga pe cap si o iau, binisor, pe marginea drumului, inainte. Lacat mare… Da’ maaaare pe usa. Langa, un chiosc non-stop cu cateva mese intr-un soi de terasa acoperita. Bag un cap. Patronii luau cina, clienti ioc. Le urez politicos „pofta mare”, apoi intreb, timid, daca vulcanizarea de langa nu e non-stop. „Nu mai e!”. Raspuns scurt si taios ca ghilotina lui Danton. N-am sa filosofez asupra reactiilor si gandurilor pe care aceste trei cuvinte le-au zamislit in sine-mi, pentru ca mai aveam o speranta, una slaba si gratioasa ca un supermodel. „Vreuna prin preajma?” De data asta gura plina de paine cu salam nici n-a mai catadicsit sa se deschida. Clatinatul din cap pe mine m-a nenorocit definitv, iar pe el l-a ajutat sa-si omogenizeze cina in cavitatea bucala. Am inchis binisor usa si m-am indreptat catre masina mea schioapa, in care Olix ma astepta nestiutor.

Ii explic. Mie imi place la el ca nu se panicheaza usor. Era linistit. Fara solutii, dar linistit. Planul era unic: chemam taxi, plec cu roata, o rezolv, plecam. Olix ramanea bodyguard. Virtual cum e, el are aplicatii pentru orice in telefon. Cu aceasta ocazia, daca ii cunoaste cineva pe romanii care au faurit RoTaxi, va rog eu personal sa ii asigurati de eterna mea lipsa de respect: la rubrica taxiuri din Sibiu ne-au raspuns, in ordinea numerelor de pe tricou: o pizzerie, apoi o companie de taximetre din Baia Mare. Poate alta data ar fi fost funny. Acum nu mai era. Gasim, pana la urma, un numar de telefon. Sunam. Dispecera ma asculta. Imi cere numarul de telefon si imi zice ca o sa ma sune un taximetrist pe care sa-l indrum eu, direct. Pentru ca nu suntem in Bucuresti, o cred. Si bine fac. In timp ce m-am apucat deja sa salt masina pe cric, iar pe spinarea mea dezgolita de aplecare lapovita lin loveste, imi suna telefonul. Voce tabacica, accent profund ardelenesc, omul o ia catinel: ce s-a intamplat, da’ de ce n-am roata de rezerva, da’ unde e groapa, da’ unde sunt mai exact, da’ care sens giratoriu, da’ pe care parte, da’ unde ma duceam. Constient ca vorbesc cu Salvatorul meu, ii raspund cu rabdare, desi imi vine sa urlu la el sa se grabeasca. Inchidem, in sfarsit telefoanele. Peste 5 minute ma suna din nou. „Deci unde?” Se ratacise. Drumul e drept. Cu doua benzi pe sens. Pe marginea lui, pe avarii, suntem noi. Ce… e greu sa te ratacesti?! Inspir, expir. Sunt nervos, dar daca il alung pe omul asta, sunt pierdut. Il indrum. Apare, dupa inca 5 minute. Trece, incet, tacticos ca o sentinta fara drept de apel, peste tringhiul meu reflectorizant, pe care briza unui TIR il culcase in prealabil la pamant.

Se da omul jos din masina, se apropie. Trening. Geaca de iarna cu gluga cu blana. Cercel fin in fiecare ureche. Frunte tesita si marita de cei cam 40 de ani de viata de pana atunci. Nas turtit de pumn. Ochi vioi. Vine, se uita, intreaba care-i planul. In mintea mea era simplu: „punem roata bolnavioara in taxi, mergem la vulcanizare, scoatem ferenita de cauciuc, punem altul, umflam, echilibram, ne intoarcem, punem roata si gata”. Mi-am dat seama ca sunt posesorul unui plan gresit dupa felul in care s-a scarpinat in cap. Era un scarpinat plin de toata indoiala lumii…

Oricum, am pornit. Acolo, pe marginea drumului, era clar ca nu aveam solutii. De la taximetrist am aflat ca Sibiul, fosta capitala europeana, se putea mandri cu o singura vulcanizare non-stop. Am mai aflat si ca o am mare. Roata… Atat de mare, incat sunt slabe sanse sa gasesc un pneu de dimensiuni ok la acea singura vulcanizare. Tot sporovaind pe subiecte deprimante pentru mine, am ajuns la locul cu pricina. M-am prins ca acolo era inca dinainte sa-i vad firma. Dupa coada de masini. Vreo 8. De toate felurile. Taximetrisul, pe romanescul sistem „tre’ sa intrebam si noi ceva”, s-a pus primul la coada. M-am dat jos. Nu am avut nevoie de cine stie ce spirit de observatie ca sa gabjesc imediat motivul pentru care coada era atat de mare: singura vulcanizare non-stop din Sibiu avea un SINGUR angajat, un SINGUR cric si O SINGURA masinarie de-aia de dat jos si pus cauciucuri pe jante. Intru in curtea omului, intreb. „Cauciucuri asa de mari?! In niciun caz! Si nu gasiti nici la Carrefour si nici la Real!” Optiunea unei nopti petrecute pe marginea drumului, leganati pe cric de fiecare TIR care trecea pe langa noi, incepea sa puta a realitate. De mentionat ar mai fi ca pe poarta respectivei vulcanizari se lafaiau simultan urmatoarele anunturi, fiecare pe foaia lui A4 laminata: “Non-stop”, “Inchis”, “Orar zilnic – 09:00 – 19:00”. N-am schitat nici macar un zambet. Nu prea ma trecea…

Doi baieti intr-un bomveu, amabili, se ofera sa-mi cedeze un cauciuc de-al lor, de vara. Ma uit la el… slick. Dar, in disperarea momentului, sunt gata sa incerc orice. Verificam dimensiunile si, probabil din grija ingerului meu pazitor, dimensiunile nu corespund. Acum, cand scriu de la caldurica, ideea unui drum de noapte, prin zloata, cu un cauciuc de vara pe una din rotile tractoare, nu prea mi se pare una iubitoare de viata. Dupa ce se asigura ca nu au cum sa valorifice gioarsa pe care altfel ar fi aruncat-o, tot baietii imi povestesc despre un om din Cisnadie care are toate cauciucurile reesapate din lume, chiar la el in curte. Lucrurile incep sa se lege in momentul in care Ionica (aflasem ca asa se numeste taximetristul meu) zambeste stramb a epifanie si imi spune ca acum si-a adus si el aminte de acest guru al reesapatelor din Cisnadie si ca, slava Proniei, are niste prieteni care au vulcanizare care acuma e inchisa, dar care se aprovizioneaza tot de la el si, uite-asa, am facut rost de numarul lui de telefon. Il sunam, omul raspunde cu gura plina de cina, ne spune ca are ce cautam, dar ca nu poate sa ne vanda decat doua, pentru ca el asa le vinde, in perechi. Acum aveam prea multe, dar… tot era bine.

– VA URMA – (maine)