Pana lui Murphy – ep. 3 (ultimul)

Pentru cine nu a citit episoadele anterioare, avem aici numarul unu si dincoace numarul doi.

Dau fuga sa-mi las rand la vulcanizare, timp in care tocmai se schimba clientul din curte. Masina doftoricita iesise si venise randul unui incepator. Mi-am dat seama de calitatea lui de incepator dupa “lamaia” din geam, dar mai ales dupa felul razant in care a ales sa ia virajul care il aducea de pe strada, pe cric. Razant cu stalpul portii. Langa care stalp eram eu. Pe care stalp l-am luat in brate, in timp ce masina incepatorului ma mangaia din ce in ce mai apasat pe partea mea dorsala. Cum nu-mi plac mangaierile brutale, i-am ars un pumn in tabla. Prima reactie a fost cea scontata. Omul a calcat frana. A doua reactie, insa, n-a mai fost ok. Pentru ca, dupa o secunda de nemiscare, cu rotile bracate exact la fel, omul nostru a inceput sa-i “dea ‘nainte cu malshalieru'”, venind, carevasazica, din nou, peste mine. Am aplicat nevinovatei caroserii acelasi tratament, insotindu-mi loviturile de chiote de lupta. S-au napustit oamenii de prin curte, harmalaie, agitatie, ma rog, omul m-a vazut in cele din urma, cum ma iubeam duios cu stalpul de la poarta… Am scapat!

Si-am pornit spre Cisnadie. Pe drum, in masina, cald. Dupa ce ne-am dezghetat, Ionica a prins a-mi povesti. Despre cum a dus el un BMW de 300 si ceva de cai iarna trecuta de la Sibiu la Constanta, despre cum l-a oprit politia, despre cum era sa faca accident… despre… Eu analizam cam tot ce mai poate merge gresit de-acum incolo, pentru ca imi cam dadusem seama ca nu era tocmai seara mea norocoasa. Erau destule. Strangeam din dinti, precum si din alte parti ale corpului… Am ajuns. Ne-a deschis omul poarta catre curtea sa. Era, intr-adevar, printul pneurilor second hand. Erau stive. De fapt cam asta era curtea lui: cauciucuri. Omul m-a intrebat inca o data dimensiunile, dupa care a mers la sigur. A extras doua dintr-o stiva, mi-a zis ca alea erau. Aproape ca nici nu-mi mai venea sa le verific. Dar… M-am uitat. Chiar alea erau. Am scos banii, am platit. Cu cauciucurile in taxi, am plecat spre Sibiu, la vulcanizarea suprapopulata.

Dupa felul in care incepusera sa se miste lucrurile, am inceput sa sper ca domnul Murphy isi mutase atentia catre alte zari. Ca ranjetul lui de “nu mi-am scris legile degeaba” ii dovedea altui fraier valori incotestabile de adevar. Si tocmai ma relaxam, ba chiar faceam comentarii hazlii la povestea lui Ionica, o poveste care continua firesc, fara sa tina seama de intreruperi, cand am strans brusc, din nou, din toate cele. Asta pentru ca in fata noastra, un om din valcea a franat cand avea prioritate. Am franat si noi. Am derapat un pic, ne-am apropiat si…. Pentru ca eu eram cel ghinionist in seara aceea, nu Ionica, ne-am oprit la marele fix. A injurat Ionica o vreme, apoi a inceput sa-mi povesteasca un lung sir de accidente stupide pe care le avusese de-a lungul anilor. Mi-am dat atunci seama, dupa felul in care povestea, ca poti ramane senin orice ti s-ar intampla in viata. Insa e tare greu…

Am ajuns la vulcanizare din nou. Coada era apreciabil mai mica. In fata mea, baietii cu bomveul. In fata lor, inca un client. Intre timp baiatul de la vulcanizare era altul. Ionica isi cam pierduse rabdarea, desi aparatul taxiului mergea inainte, iar suma pe care o afisa era apreciabila. L-am linistit cum m-am priceput mai bine. Apoi am fost roman. Deosebit de roman. Scarbos de roman. Zambind frumos, cu ochi de cerb nevinovat, am inceput sa-i relatez tipului nou de la vulcanizare povestea mea. I-am aratat si cauciucul zdrentuit. L-am adus si pe cel cisnadist. Asta in timp ce bomveul care era inaintea mea la coada derapa pe cauciucurile lui de vara si nu reusea sa intre in curte. Si uite-asa, din vorba-n vorba, am ajuns cu baiatul la locul faptei, unde el, pavlovian, s-a apucat de treaba. Cand baietii isi varasera in cele din urma masina in ograda, el deja se chinuia sa dea jos ramasitele de pe janta mea. Au zambit oamenii ingaduitor si au tacut din gura. Mare lucrul bunul simt ardelenesc. 20 de minute mai tarziu plecam cu o roata perfect functionala catre masina in care Olix se plictisea de moarte de vreo 3 ore.

Pe drum Ionica s-a apucat sa-si povesteasca viata: cum a jucat fotbal in Germania, cum l-a parasit nevasta avand totul pe numele ei si lasandu-l “chel”, cum copilului i-a spus ca tatal lui a murit, cum Ionica avea o amanta, cum amanta a plecat si aia si s-a maritat in Italia, cum si-a gasit copilul in Germania, cum nevasta-sa mai divortase de unul pe care-l lasase la fel de lefter si acum voia sa se intoarca la el, cum amanta voia si aia sa se intoarca la el si il chemase in Italia, cum el nu prea voia sa mearga decat daca-i gasea femeia un job… ma rog… viata bate filmul.

Si cum mergeam noi asa, indreptandu-ne spre masina mea… ZDRANG! Da! Aceeasi groapa. Doar ca Loganul lui Ionica s-a dovedit perfect adaptat. “Copita” lui nu s-a ciobit. Am ajuns, am montat cauciucul, am pornit, am ajuns… cu bine. Inutil sa va spun ca lapovita a incetat doar in momentul in care, pe autostrada Bucuresti – Pitesti, locul ei a fost luat de cea mai deasa ceata pe care am intalnit-o de vreo 150.000 de kilometri incoace.

Concluzie: FUCK YOU, MURPHY, DECI EXISTI!