Pitici pe creier

Fiecare om are proprii pitici. Care par sa se hraneasca fix din stresul nostru zilnic. Acum… depinde… fiecare are un numar mai mare sau mai mic de pitici. Unii cresc mai mari si mai puternici, altii raman pirpirii si nu prea deranjeaza. Nu stiu cati pitici am eu, insa pe cel mai puternic, pe Grumpy, il cunosc bine. Ii place sa doarma mult. Dar se trezeste imediat si scoate nasul de sub plapuma, atunci cand sunt nevoit sa cersesc banii mei.

Exista o categorie de oameni care il trezesc pe Grumpy al meu. Este vorba despre acei homo sapiens care, la o prima privire, sunt foarte ok. Saritori si implicati, isi manifesta interesul fata de proiectul pe care ei il platesc, iar eu il muncesc. Au intrebari si idei si te fac sa te intrebi de ce nu sunt mai multi oameni ca ei. Ca uite ce bine se poate lucra si uita ca exista si oameni care gandesc in perspectiva. Asta pentru ca genul de om trezitor de Grumpy al meu spune dintru inceput ca are de gand sa faca business de lunga durata, ca are proiecte in care vrea sa ma implice de-acum pe termen lung. Cei 10 ani pe care ii am in bransa, ceea ce inseamna 10 ani de cand piticul meu si cu mine ne consolidam relatia, incep sa-i dea ghes sprancenei drepte sa invinga gravitatia a neincredere. Macar asa un pic. Dar in afara de instinct, nu exista niciun fel de indiciu asupra a ce urmeaza sa se intample.

Iar scenariul are tipar puternic, de film american. Totul e ok. Pana in momentul in care se ajunge la indeplinirea obligatiilor contractuale. Care, din punctul de vedere al beneficiarului, sunt foarte simple: prestatorul si-a facut treaba – PLATESTE! N-am sa incep acum filosofia contractului, in care fiecare parte are de investit o doza de incredere si de risc, iar in cele din urma se alege cu bani (prestatorul) si un produs (beneficiarul).

Iar categoria asta de oameni care ma fac pe mine sa ma uit infricosat in ochii celui mai puternic si tiran pitic al meu este cea care, atunci cand vine vremea pentru plata, dispare. Lucru enervant, pentru ca pe parcursul derularii activitatii care face obiectul contractului, relatia dintre cei doi semnatari evolueaza. Ei stau de vorba, trec impreuna prin bune si rele… Poate nu se imprietenesc, insa traiesc niste epxeriente impreuna, ceea ce ii apropie.

Doar ca, in relatia prestator – beneficiar, prestatorul este cel care risca la sfarsit. El risca sa nu fie platit. Iar asta se poate intampla in multe feluri. Insa doar unul din ele il trezeste pe Grumpy al meu. Si anume cel in care beneficiarul nu mai raspunde la telefon, nu mai da niciun semn de viata. Mizeaza clar pe faptul ca te vei enerva si vei zice, “stii ce?! da-l incolo! paguba-n ciuperci!” Poate unii fac asta. Insa in cazul meu, exact ala e momentul in care Morocanosul se trezeste cu ochii inrositi de nervi.

Cand eram mai tanar si mai saracutz, se lasa cu nervi si cu frustrare mare. Acum, cand o trezire de-a piticului nu mai este cauza de dezechilibru financiar, frustrarea a mai disparut. A fost inlocuita de amuzament. Genul asta de om ma distreaza, pentru ca devine copilaros in incercarile de a se tine cu unghiile de niste bani care, desi sunt in buzunarul lui, sunt ai MEI. I-am castigat. Am muncit pentru ei. Mi-am tinut partea mea de invoiala. Deci eu sunt cel pacalit aici. Doar ca… unii nu vad problema asa.

Nu sunt inuman. Inteleg cam orice probleme. Cand un om imi zice, am niste probleme, banii pe care ti-i datorez vor ajunge la tine cu X timp intarziere, voi incerca sa gasesc o solutie care sa fie ok pentru amandoi. Asta pentru ca o astfel de reactie reprezinta o reactie fireasca intre doi oameni care au trecut prin niste experiente impreuna. Iar unul din ei are niste probleme si ii cere celuilalt ajutorul, asa cum probabil si prestatorul i-a cerut ajutorul beneficiarului in timpul derularii contractului, cand a avut probleme. Dar atunci cand omul care inainte te suna de 4-5 ori pe ora, ingrijorat de felul in care tu iti onorezi partea ta de contract, dispare si nu raspunde la telefon atunci cand vine randul lui sa-si tina cuvantul…

Exista cineva care mi-a trezit piticul acum? Da. Are el un nume? Evident. Il fac public? Din miligramul de respect pe care inca il mai am pentru el, nu. Dar fii pe pace, nu renunt. Tu ai banii mei, iar eu am rabdare si imaginatie. 🙂