Puteți asculta articolul ăsta pe YouTube, SoundCloud și iTunes.
Anul 1999, ora 22:00.
Se deschide discoteca. Primii clienți sunt deja la ușă. Se bâțâie nerăbdători de pe un picior pe altul. Abia așteaptă să se umple locul, să înceapă nebunia: să sară, să danseze, să asculte muzică nouă, de care încă nu au auzit. Oamenii se întreabă unul pe celălalt cine pune în seara asta. Fiecare DJ este cunoscut pentru anumite piese sau pentru anumite variante. Ăia mai docți comentează și felul în care mixează fiecare rezident.
Ora 23:00
Party-ul e în toi. Discoteca e plină. Mesele sunt puține, cei mai mulți oameni stau în picioare. De fapt nu stau. Dansează. Fiecare cum știe, cum poate, dar toți dansează. Că de-aia au venit.
Ora 05:00
Au mai plecat din oameni spre casele lor, mai ales că au început să circule mijloacele de transport în comun. Dar încă e lume. Și încă dansează. Cu fericirea nepăsătoarei libertăți a tinereții și cu sufletul ușor, oamenii se distrează în continuare.
Anul 2018, ora 22:00.
Clubul e închis.
Ora 23:00.
Se deschide. Barmani, ospătari, bodyguarzi, DJ, luminist. Cam ăștia sunt înăuntru la ora asta. Totul e pregătit, că acuși vin clienții. E vremea pentru relaxare. Ochii sunt lipiți de ecranele telefoanelor, în timp ce deștele mari scrolează plictisite. Se vorbește puțin. În surdină se aude un mix de deephouse. După acapelle, nu-i al rezidentului.
Ora 23:30.
Apar primii clienți: boboci care nu ies de obicei în club sau avangarda de gagici care să ocupe mesele rezervate până vin iubi-bubi lor cei șmecheri. Mese multe în club. Atât de multe, încât atunci când vezi un club gol te întrebi unde dansează lumea. “Ofertele” obligatorii pentru dreptul de a sta la masă stau stinghere în timp ce fetele au preluat îndeletnicirea personalului. Scrolează și ele plictisite prin viețile mincinoase ale altora.
Ora 00:30.
De-acum, cam ăștia sunt. Nici mulți nici puțini, cât să nu ne facem de rușine. Fețele plictisite se luminează de zâmbete fericite, dar doar cât de-un selfie. Se bea, dar cu măsură. Când lumea se ridică de pe scaune și canapele, o face ca să-și arate țoalele, lanțurile, pantofii, mușchii, fesele și țâțele. Cele mai multe dintre ele sunt false, dar nu contează. Avem ce arăta și mai ales arătăm că am investit. Singurele piese care stârnesc o reacție cât de mică sunt alea pe care “le știe toată lumea de la radio”. Se ridică mâini în aer, se dansează. Dar maxim până după primul refren. Cât să se fi făcut Instastory-ul, pozele, live-ul pe Facebook. Apoi se reia aerul demn și ușor plictisit, care arată lumii că ești acolo pentru că ai bani și îți permiți orice. Frapiera de pe masă este semnul ultim al bunăstării. Nici nu mai contează ce e în ea. Ai masă, ai frapieră, îți permiți să “dai” cu șervețele? Ești ce trebuie.
Ora 03:30.
Au mai rămas câțiva. Ăștia sunt atât de beți sau trași, încât au uitat de demnitatea pe care le-o impune statutul lor de șmecheri. Dansează de mama focului. Dau shoturi pe gât ca apucații. Au uitat de telefoane. Bă, chiar se distrează. Rezidentul e plictisit de moarte. Apasă, cu ură aproape, buton după buton. Ascultă requesturi băloase și pune ce piesă îi cere patronul, amanta surorii unui văr de-al unui șmecher care e în pârnaie și, în general, orice piesă se cere de la mesele alea importante.
Ora 04:30.
Se mătură. Se spală. Se închide.
Sfârșit
Rosario, îmi pare rău, da’ s-ar părea că ai dat-o în bară. Populația de noapte… aia s-a schimbat. N-aș putea spune exact când. A fost un proces lent, o involuție aproape imperceptibilă, un șir lung de cauze și efecte care ne-au adus în prezent.
Să ieși într-un club sau într-o discotecă nu mai e socotit prilej de distracție, ci momentul încununării supreme a statutului social. Nu vii să dansezi o noapte întreagă, ci îți faci apariția cât să te vadă toată lumea, să faci numărul regulamentar de poze și de filmulețe, să fii taguit (urăsc barbarismul “etichetat”) cu ăia mai șmecheri decât tine.
Am scris, de-a lungul timpului, multe articole în care aruncam porțiuni din responsabilitatea pentru declinul permanent al cluburilor în spinarea patronilor, a rezidenților, a muzicii. Porneam cruciadele mele de la o afirmație pe care o consideram axiomatică: “publicul nu e niciodată de vină.”
Nu neg nici acum valoarea ei de adevăr.
Așa-i. Nu oamenii-s de vină. Nu în mod direct. Dar cred că abia acum am găsit cel mai mare vinovat: creșterea permanentă a veniturilor proporțională cu scăderea constantă a nivelului educației. E nevoie de destul de multe luni lipsă din cei șapte ani de acasă pentru a simți nevoia acută de a te făli cu ce ai.
Articolul ăsta nu le contrazice pe cele pe care le-am mai scris până acum pe tema cluburilor din ce în ce mai goale, ci le completează cu niște întrebări:
De ce nu mai iese lumea în club ca să danseze? Ce s-a întâmplat cu discotecile? Cu locurile alea în care nu era nici măcar o singură masă, pentru că nu era nevoie de așa ceva? Suntem noi mai triști, mai amotrici? Reacția biologică de a începe să te miști atunci când auzi muzică a fost suprimată?
Cred că e nevoie de multe pagini pentru a găsi răspunsuri la întrebările de mai sus. Și mai cred că populația de noapte de care povestește Rosario există încă. Doar că preferă să nu mai iasă “de luni până duminica.” Pentru că nu mai are unde, pentru că nu mai are loc de exhibiționiști, de oameni care nu ies în club ca să danseze, ci ca să-și gâdile orgoliile, oameni care nu simt niciodată muzica, pentru că nu o mai ascultă. Ba, de cele mai multe ori nici măcar nu o mai aud.
Deci? Cum facem? 🙂